Pentru cineva care nu il cunoaste pe amfitrion (si aici ma refer, firesc, la Razvan Mazilu), un astfel de spectacol ar putea fi considerat inca o spalare de „resurse”.
Suna urat, violent si socant, dar, din pacate, aceasta este societatea in care traim. De la Vladica pana la Opinca, oamenii spala bani, fura, impusca, scuipa, bat, injunghie si se prostitueaza.
Despre asta ne vorbesc ziarele si televiziunile zilnic. Nu cred ca e gresit sa privim orice initiativa frumoasa in acest sens, fiind ancorati in realitatea media care ni se serveste in cel mai deontologic mod cu putinta.
Ei bine nu, de aceasta data nu este asa. Doar daca ii privesti ochii acestui Răzvan Mazilu realizezi ca cea mai mare calitate a sa este generozitatea.
Acesta este si motivul pentru care, anual, organizeaza o seara de gala in care isi invita prietenii pentru a ajuta, cu fondurile stranse in urma vanzarii biletelor, liceele de coregrafie din tara.
Bravo, bravo de trei ori bravo atat pentru initiativa cat si pentru show in sine. Extrem de bun. Momentele, nelegate in nici un fel datorita viziunii regizorale „originale” si complet inexistente, au fost o incantare.
Seara a inceput cu un montaj bun despre liceul de coregrafie care trebuie ajutat, cel din Iasi si a continuat cu inregistrarea lui Marcel Iureş, care ne citea din jurnalul lui Vaslav Nijinki, acest „zeu nebun al dansului”.
Momentele de lectura s-au repetat pe tot parcursul show-ului, iar Marcel Iures a fost asa cum este el intotdeauna, un superlativ.
De notat si operatorul, care a surpins tot ce trebuia la Iures – o respiratie, o privire, un oftat, un dubiu sau o declaratie de credinta.
Toate momentele au fost exceptionale, iar artistii au facut ceea ce trebuie sa faca… sa taca si sa demonstreze. Trebuie remarcate mai multe momente.
Mai intai fragmentul prezentat de Razvan Mazilu din „Jocul de-a Shakespeare”, in coregrafia lui Ioan Tugearu, pe versurile recitate de regretatul Ştefan Iordache.
Moment de geniu coregrafic si de dans cred eu. Cat de firesc, expresiv si curat a fost interpretat acest moment. Chiar daca nu stiai cine a semnat coregrafia, il recunosteai pe Tugearu din primele momente.
L-am vazut o data la TVR cand spunea ca el a fost apreciat nu atat pentru tehnica foarte buna sau originalitatea geniului sau artistic cat pentru trairea sa.
Da, atat cat am avut sansa sa ma aflu sub „mana” lui Ioan Tugearu, am recunoscut un talent al trairii prin dans. Orice gest respira, vorbeste si simte. Il vezi cum sufera sub ochii tai si nu mai ai nevoie de nici o explicatie in plus.
Este cu adevarat un maestru. Un profesionist, care stie sa respecte, sa fie aspru, generos si, cel mai important, sa invete, asa cum a facut cu Mazilu.
In fragmentul „Richard al III-lea”, Mazilu este acel rege slut care isi da „regatul sau pentru un cal” in zadar insa. Hatru, dar uman, nemilos dar demn de mila, istoria lui Richard al III-lea a fost un moment de gratie totala.
Campionul Urzica este senzational. Diferenta intre inelele vazute la televizor si exercitiul live este enorma. Nu am putut sa imi controlez un usor „stai!” in timpul exercitiului sau.
Un campion. O mobilitate extraordinara, puterea in brate si autocontrolul sunt doar cateva din trasaturile acestui campion pe care l-am vazut in ipostaza sa artistica.
Putin ciudat la inceput, dar usor, usor realizezi ca Marius Urzica iubeste frumos, ca poate fi pasional, iar miscarile lui pot fi declaratii de dragoste veritabile.
Cele doua colege ale sale, Simona Georgescu si Elena Velicu, m-au lasat cu gura cascata, la propriu. Un simplu cerc si doua panglici pot avea si ele viata si pot reprezenta si ele tumultul si creatia unor profesionisti. Extraordinare fetele, merita urmarite.
Acrobata elvetiana Monique Schnyder a fost dovada vie a faptului ca fiecare crampei din corpul nostru poate intruchipa o poveste. Momentul ei a fost al unui creator care s-a nascut, s-a bucurat, a construit si a disparut.
Totul in corpul ei lucra: degetele, picioarele, mainile, fata, bazinul…totul. Ce se poate face doar stand in cap sau doar asezandu-te pe un scaun ? Asa ceva nu trebuie spus, ci vazut!
In program au fost si momente ale lui Razvan Mazilu din „Umbre de lumină„, „Urban Kiss si „Simfonia fantastică„. De notat Monica Petrică, o balerina ale carei miscari te fac sa te indragostesti de balet.
Suava, sensibila, fara bruiaje si dintr-o respiratie, fiecare miscare a sa era o poezie. Exceptionala arta! Exceptionala modalitate de comunicare…
Alexander Bălănescu a acompaniat micii idansatori ai liceului de coregrafie din Bucuresti. „Rascolitor” spunea cineva despre partitura sa… subscriu cu totul… foarte bun, intr-adevar.
Nu cred ca m-a rascolit ceva mai mult in acest spectacol decat momentul din Richard al III-lea si Gigi Căciuleanu. Exista momente in arta, in care nu poti respira… crezi ca deranjezi un moment de creatie.
Ceea ce se naste, exact sub ochii tai, este atat de frumos incat nu poate fi atins nici macar cu o respiratie. Cata tehnica, cata metafora si simtire in acest dansator.
Un bufon desavarsit, care ne-a aratat o viata in roz si se dezvaluia pe el, trist, cu suflet si singur. Gigi Caciuleanu – de urmarit, observat si invatat (atunci cand este in tara evident).
Finalul a fost emotionant cu totul. Razvan Mazilu si Gigi Caciuleanu, in ipostaza celor doua generatii de dansatori, predau stafeta unui micut balerin.
Un copilas frumos, caruia ii transmiteau tehnica lor si pe masura ce acesta invata de la ei ce inseamna dansul, Gigi Caciuleanu ne deslusea intreaga poveste. Razvan Mazilu le dadea miscarile tuturor, iar ei le executau dupa portul si infatisarea lor pentru cei care vor fi.
Emotionant si valoros…foarte bun spectacol. De notat ca la final regizorul a vrut din nou sa isi atraga laudele fortat, dar evident ca a esuat pentru ca erau prea multe talente autentice pentru a reprima orice initiativa fabricata.
P.S. Din pacate nu am gasit o alta inregistrare cu Gigi Caciuleanu in calitatea sa de dansator… asa ca m-am multumit cu acest filmulet…
Lacramioara Ioana Brecea 