Ala care-si da singur like la posturi e un……

Ala care-si da singur like la posturi e un......

Ca postezi numai muzica pe facebook e una. Ca iti mai scapa tampenii neinteresante, la fel, se intampla tutoror. Ca mai faci tu pe Aristotel, pana la urma, e wall-ul tau, pe care il poti denumi inclusiv Cioran…. dar ca dai like la propria postare, ei bine, acum nu mai ai nici o scuza!

Imi iubesc pana la isterie prietenii virtuali care, dupa ce posteaza ceva pe facebook, blog&co dau like propriei postari.

Pai nu tu ai postat beleaua? De ce ai postat-o? Ca iti displace? Nuuuuu… pentru ca ti-a atras atentia, pentru ca iti place, pentru ca este ceva ce te atrage. Si atunci, de ce mai simti nevoia sa ne si spui literal (in the facebook language) ca iti si place? Pai nu e pleonastic? Nu esti tu un narcisist mai mare decat toti narcisistii?

Nu esti tu un soi de cersator de like-uri? Nu asta este mesajul subliminal?

Si pentru ca in perioada asta ma vad cu ochii cu care ma urasc cel mai tare, ieri, dupa ce am scris pe blog, ce a facut mana mea drapta si dibace in acelasi timp? A dat like postarii de pe blog, desigur! In apararea mea pot spune ca nu am mai scris de ceva vreme aici si este greu sa navighez prin niste functionalitati pe care nu le-am mai testat de ceva vreme.

Asa ca incep cu… Hai ca primul like la propria-ti postare ti se iarta. Dar cum te numesti tu ala care, la fiecare elucubratie pe care o postezi pe wall sau pe blog ai si un like default din partea ta? Imi scapa termenul… e unul care isi satisface placerea (de a fi bagat in seama) singur… cum era, ca imi scapa…

Anunțuri

Filme romanesti, nu. Americane, nu. De comedii bune a auzit cineva?

Eterna intrebare de ce nu se duc oamenii la cinema sa vada filme romanesti are un raspuns foarte simplu. Pentru ca sunt depresive si intr-o tara cu depresivi este greu sa vezi arta dincolo de durere, mazga, moarte, exorcizari, prostitutie, crime, dictatura, avorturi…etc.

Dar dincolo de eterna intrebare mai am eu inca una care a aparut dupa exceptionalele experiente la cinema din ultimul timp.

Tot ce mi-am dorit in ultimele saptamani a fost sa imi spal cumva creierul. Sa ma duc la cinema si sa intru intr-o poveste cu care sa nu ma identific absolut deloc, sa nu imi gasesc corespondent in poveste, intr-un cuvant sa rad. Nu amar, nu umor negru, nu doar cu un ochi, sa rad din tot sufletul, sa imi aduc aminte cum este.

Am nimerit in prima instanta la „Scenariu pentru happy-end”. Film cu depresivi. Hai ca daca tot mi s-a intamplat am spus ca atrag eu ca un magnet intamplarile de genul asta. Dupa trailer ma gandeam ca o sa ies de la cinema cu un zambet cat China si o stare de invidiat. As… n-a fost sa fie.

Nu m-am lasat si am incercat „Razbunare cu stil”. Nici aici n-a fost sa fie. Am ras mai mult la trailerul pentru „Marea mahmureala III” de dinainte de film. Si-am ramas doar cu gandul la acest exceptionasl actor, Colin Firth care isi ia mult prea mult rolul in serios (da, stiu, nici eu nu credeam ca sunt in stare sa spun asa ceva…).

colin

Si de aici intrebarea: Bun, la filme romanesti nu, dar nici la filme americane? Zau asa… asta-i prea de tot.

Poate ca n-ar fi o idee rea sa avem un cinematograf in care sa ruleze doar comedii? Asa cum avem Teatrul de Comedie, de ce sa nu existe un cinematograf unde sa ruleze doar comedii? Stiu ca la Baneasa Drive In erau numai comedii, dar pana se deschide, pe timp de cod portocaliu, cu ce ne spalam creierul?

Any ideas?

A new dawn, a new day, a new life

Nu stiu de ce, dar cand eram micuta imi doream sa ma fac mare, mare cat mai repede – ce o fi fost in capul meu, nu stiu. De ce vroiam asta? Sa am responsabilitati, sa reusesc ceea ce imi propun. Si asta pentru ca eu reuseam ceea ce imi propuneam intotdeauna. Ecuatia mea era simpla. Imi doream un lucru, munceam pentru el, il obtineam. Ecuatie de gradul intai, o singura variabila si aceea detectata rapid. Fara drept de apel.

Cineva acolo sus mi-a ascultat gandurile si inevitabilul s-a produs. M-am facut mare!Dar cam atat. Selectiva tolba cu indeplinire de ganduri, dar pana la urma ce as fi eu daca nu as accepta provocarile.

Ecuatia s-a complicat. Nu mai este una de gradul intai. Necunoscutele sunt mai multe, un sistem complicat cum s-ar spune, cu multe derivate, dar si integrale (just for fun!). Si daca mai punem la socoteala ca rezultatele au fost pana acum numai cu perioada, atunci lucrurile sunt cu atat mai tragice.

Lectie importanta asta, cu renuntatul. Sa stii sa renunti la timp, sa stii sa te pretuiesti mai mult, sa stii sa te iubesti pe tine ca pe nimeni altul. Dar ce, eu am invatat-o pe asta? As.. n-as fi eu daca mi-as fi insusi-o cu sfintenie.

Si iata-ma-s la momentul recalcularii, din nou.

Actoria nu m-a iubit (nici ea!) asa ca am facut un pact tacit (unilateral…se pune, nu?!) si i-am spus ca in momentul in care si ea va tine la mine cel putin la fel de mult precum am tinut eu la ea, atunci probabil ca lucrurile ar fi altele.

Deci ne despartim aici drag amic pentru care nu am dormit nopti intregi, pentru care am pierdut prieten, iubit, neuroni, suflet. Gata, pana aici. Ce o fi o fi, dar de fantomele unor dorinte prea mari trebuie sa scap intr-un fel sau altul.

Asa ca iata-ma-s inhamata pe alte drumuri. Imi spunea cineva ieri ca inceputul este cel mai important pentru un nou drum. Ma simt ca un om gol, dezgolit de sperante, visuri, perspective, aruncat intr-o mare hotarata si ambitioasa de oameni.

Ce o sa fac de aici inainte? Habar nu am, dar ma gandesc ca daca pana acum am stiut si tot de pomana, sa schimbam cumva destinul si sa nu stiu… hai sa vedem ce se intampla. Naivitate, nu? Da… cam naivitatea aia pe care trebuia sa o am cand eram mica, cand nu trebuia sa stiu ce vreau, cand trebuia sa iau ce mi se ofera si de acolo sa construiesc mai departe.

O fi prea tarziu pentru astfel de puerile ganduri? Habar nu am. Stiu doar ca intr-un fel sau altul trecutul trebuie sa ramana acolo, in trecut si sa existe un nou el, o noua ea, poate un alt eu si un alt el.