– Ma puteti primi candva saptamana aceasta?
– Pai nu stiu, ca eu am totul ocupat
– Poate un alt coleg este liber?
– Nu, sunt singura. Am ramas decat eu si colegul care face kinetoterapie
– In regula, atunci saptamana viitoare?
– Nu stiu ce sa va spun….
– Pai nici eu nu stiu, m-ati inchis. Sa inteleg ca nu pot beneficia de acest serviciu de la dumneavoastra?
– Nu, nu am spus asta.
– Pai si atunci cum sa facem?
Zece minute mai tarziu inca mai recapitulam ce mi-a spus, inca nu stiam daca ma poate primi sau nu. Ce intelesesem clar era ca mai sunt doar doi oameni in centru, ea si colegul si sunt foarte aglomerati.
Dupa alte 10 minute reusesc sa imi fac o programare. Sceptica din fire, mai ales daca imi consumi resursele de ascultare si intelegere concomitent, vine ziua cu pricina si iata ca asociez discursul unei fete. O fata blanda, luminoasa, intr-un corp masiv, inalt, aproape intimidant.
Este timpul unei marturisiri. Eu de felul meu nu fac small talk nenecesar. Adica atunci cand sunt la coafor, cosmetica, rasfaturi de-ale mele, sala s.a.m.d, eu nu vorbesc. Imi vad de treaba si cam atat. Daca sunt inclusa in vreun dialog, incepe limba sa mearga, mintea sa rasneasca, se schimba foaia. Insa neprovocata, niciodata. Nu imi place, nu sunt genul, in general functionez pe mood-ul robot adica imi fac treaba pentru care sunt acolo and that is it.
Intorcandu-ne la aparitia corpolenta, blanda si eliptica de predicat in general, doamna draguta ma provoaca la dialog. Si deschide si un subiect care imi place la nebunie (not!): vaccinarea. Ei, dragii mei, cum sa zic, am avut mare noroc ca doamna era vaccinata si cumva eram in aceeasi barca. Daca mai aveam si diferente de opinii, faceam stanga imprejur, fara sa ezit. Si incepe un alt dialog spumos:
– Adica eu mi-am vaccinat fata si am si testat-o ca…na….. iti dai seama
– Inteleg, din precautie
– Da, dar stii cum e….na….
[pauza lunga]
– Aaaaa….stii?
[pauza lunga]
– Nu, nu stiu. Nu am inteles ce ati spus. Duceti-va ideea pana la capat caci nu va pot intelege altfel.
– Vroiam sa spun ca na…. si cu vaccinu’ asta…
[pauza]
– Adica eu stiu cadre medicale care…stii cum zic…. Adica daca tu, ca medic….na…acum ce sa mai…..
Ma uit consternata. Nu am inteles nimic. Ochii sunt la fel de blanzi, doamna nu vrea sa epateze in nici un fel, nu sunt idei care sa i se rostogoleasca in cap ci pur si simplu…. na…stii cum zic.
Ii suna telefonul. Ii spun sa stea linistita, sa raspunda fara probleme si exact asta face. Intr-o romana impecabila, cu o cursivitate demna de invidiat si inflexiuni perfect logice si normale, doamna ii explica copilului de ce este necesar sa o sune cand vine de la scoala si ca il roaga pe viitor sa nu mai uite.
Drop the mic, imi zic, ia-o p’asta!
– Asa, unde ramasesem, imi spune ea
– Nici nu mai stiu, completez eu, doar, doar incheiem acest dialog revelator
– Cu vaccinarea, spune ea. Ca ziceam ca na…. iti dai seama….
[pauza]
– Ce sa mai faci…asta e!
Imi vine o sclipire de geniu si adaug o completare salvatoare:
– Da…
– Da…. zice si ea , iar eu inchid ochii, imi vad de ale mele si intru in gandurile pe care le aveam inainte sa ma vad cu doamna.
Nu are sens sa redau restul dialogului. Cred ca v-ati dat seama ca nu am depasit etapa „na…”, „adica cum sa zic”, „stii cum zic…”, „ce sa mai…”.
Nu ma dezmint si ma duc la o urmatoare intalnire cu doamna. Nu de alta dar jobul ei nu presupune comunicare neaparat asa ca era un element de care ma puteam debarasa usor. Il iau pe „Da” in brate si constat ca aceasta este cartea castigatoare. Ba mai mult, am reusit ca pe parcursul celei de-a doua intalniri chiar sa inchegam un dialog decent, din care sa inteleg ceva.
A treia intalnire a fost magica. Deja cuvintele curg, sunt articulate cu totul, formeaza propozitii, mai mult, fraze, ele sunt logice, au sens si doar pe alocuri se mai poticnesc in cate un „na…stii cum zic”.
Ce vreau eu sa zic prin istorisirea de mai sus cu multe puncte de suspensie?
- Este minunat cum poti comunica dincolo de cuvinte. Ai nevoie doar de atentie si intelegere pentru cel cu care comunici. Sa ii intelegi momentul, timiditatea si chiar teama de a deschide un dialog simplu.
- Primul pas in a debloca un dialog care pare mai degraba un monolog este sa ii oferi celuilalt confortul ca este in siguranta cu tine, chiar daca se poticneste in vreo onomatopee ori sunete fara sens asezate aiurea intr-un context. Caci relaxarea aduce dupa sine deschidere. Si atunci celalalt se simte in siguranta sa se dezvaluie asa cum e el: poate nesigur, poate emotionat, poate nestiutor, dar intotdeauna dispus sa joace hora aceasta.
Asa ca las concluzia asta aici pentru toti trainerii/coach-ii/cursantii/oamenii normali cu vieti normale: just relax. And laugh a bit. Intinde-te frumos pe spate si nu-ti fie teama sa te arati fix asa cum esti. Cu totii suntem asa: fara cuvinte, blocati, intimidati, timizi, pripiti, poate chiar rautaciosi uneori. Tu doar cauta modalitati sa te relaxezi intai si intai. Si abia dupa aceea poti invata ceva, poti acumula fie capital de incredere, fie experienta, fie experiente.
Asadar, asa cum dragostea trece prin stomac si invatarea are nevoie de putina serotonina intai ca sa poata functiona ca unsa. So… just relax. All good now!
Lacramioara Ioana Brecea 