Priceless moments

Momentul ala in care iti vine sa urli de nervi si cineva iti spune „Nu mai fi nervos”. Momentul ala in care iti vine sa intorci lumea cu susu-n jos doar, doar ti-o fi mai bine si cineva iti spune „Calmeaza-te”. Momentul ala in care esti extrem de stresat de nu mai vezi nici o cale de iesire si cineva iti spune „Renunta la stres”.

images

Momentul ala in care vrei sa plangi pana lesini ca sa-ti consumi o stare negativa si cineva iti spune gales „Nu mai plange”. Momentul ala in care vrei sa spargi tot in jurul tau si sa o iei de la zero intr-o alta poveste, alt peisaj si cineva iti spune „Linisteste-te”.

Aceste momente… priceless

Au ele scopul lor de ti se dau si ti se tot dau, dar mama ei de treaba ca se mai si intampla uneori ca scopul sa scuze mijloacele.

Cine le-a vazut, pe ele, mijloacele, cine le cunoaste indeajuns de bine sa mi le prezinte si mie sunt deschisa catre noi si nastrusnice solutii, caci eu le-am epuizat.

Pe principiul de ce sa nu incapa opt oameni intr-un Oltcit…

Nu avem piste de biciclisti si nici nu cred ca vom avea vreodata. Pentru un motiv simplu, acela al spatiului foarte mic. Dar cred ca dincolo de iesirile pur electorale ale vreunui primar istet, cred ca la mijloc se afla si treaba asta pur romaneasca. Adica pe principiul de ce sa nu incapa opt oameni intr-un Oltcit, asa si noi…. de ce sa nu avem piste de biciclisti pe o strada care are latimea a trei masini asezate una langa cealalta. Incape pista, nu-i nici un fel de problema. Incape ea frumusete de Autostrada deasupra capetelor noastre si nu avem noi loc cu bicicletele, e rusinos, zau!

Ei bine, dincolo de scrematurile vreunui primar, realitatea este ca nu avem loc de piste de biciclete in tot orasul ci doar in anumite zone, pe anumite portiuni. Si nimic nu este mai enervant decat sa mergi 500 de metri, dupa care sa te muti pe trotuar unde slalomul este proba impusa, dupa care poti cobori pe carosabil cativa metri si la final, soc! Sens giratoriu. Asta da dilema…

Brasov, 10 dimineata.

Liniste, ca la 10 seara, noroc cu lumina orbitoare si cu cate un autobuz care se incapataneaza sa-si tina ruta, inca. Liniste, pace, curatenie, soare, munte. Nu, nu e nici un vis frumos, este acest oras care ma uimeste de fiecare data cand ajung acolo. Ritmul in care traiesc oamenii astia ma minuneaza neconditionat. Da, ardeleni, inteleg, au o scuza, dar atata cumpatare te si enerveaza la un moment dat.

Nu au piste de biciclete din acelasi motiv: nu e loc. Dar se intampla acest lucru senzational cand esti cu bicicleta pe o straduta ingusta si ai coloana de masini in spatele tau. Oamenii te asteapta sa pedalezi cat sa le poti face loc si trec pe langa tine incet, la o distant sigura in asa fel incat daca ai dat de vreo groapa sa nu ajungi sub rotile lor. Cu rabdare, liniste si o normalitate pe care eu am intalnit-o doar acolo si, cel mai important lucru, aici, la noi, in Romania.

biciclete

Deci se poate. Pe principiul opt oameni in Oltcit, asa se poate sa mergi pana si pe soasea cu bicicleta, chiar daca latimea ei este cat o masina si jumatate. Ai nevoie doar de niste oameni normali care sa se gandeasca ca este loc pentru toata lumea prin conduita si atat. Cumpatare eventual si rabdare. Linistea asta nu o ai in Bucuresti, cumpatarea asta lipseste aici, conduita asta nu exista intr-o Capitala in care lumea este grabita, incruntata si alearga prea mult, dupa prea multe lucruri deodata.

Iar biciclistii intre ei au aceasi colegialitate pe care o au oamenii pe munte doar. Se saluta intre ei atunci cand trec unul pe langa celalat, se ajuta si isi zambesc. Mare lucru asta. Pe care eu, personal l-am vazut doar in Brasov.

Dau ei stingerea la 10 seara, nu au ei cluburi deschise pana dimineata, non-stopuri, dar au aceasta conduita care ii scoate din toate belelele de care pot da atunci cand iti dai seama ca viata de noapte nu exista acolo. Dar diminetile, of, Doamne, diminetile sunt mai pretioase decat orice seara de dezmat si libertate in vreun Centru Vechi.