FNT 2009

N-am mai scris demult desi de multe ori am spus ca ajung acasa si mai scriu ceva pe blog despre ce am mai vazut la teatru, la cinema, despre marile tepe pe care le poti lua cu cei care se angajeaza sa-ti faca o mobila banala, despre cat de mult respect am pentru zidari, instalatori, electricieni, cum sa-ti faci o casa singur in multe, multe luni si… lista poate continua.

Dar nu, las celelalte subiecte deoparte pentru unul care nu mai poate astepta…arde. Se numeste Festivalul National de Teatru, mai precis, vreau sa scriu despre spectacolele pe care le-am vazut pentru ca am citit cateva cronici care m-au infiorat.

Incep cu cel despre care mi-am promis ca o sa scriu exact cum o sa ajung acasa. Drumul lung, ploaia marunta si oboseala m-au impiedicat la momentul acela, dar mi-a revenit pofta de a scrie cate ceva pentru ca tocmai am citit cronicile doamnei Ileana Lucaciu .

Pentru generatia Hi5, cu dragoste

“Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, un spectacol al Teatrului National din Timisoara. Din punctul meu de vedere, cuvantul care descrie tot ce s-a intamplat la nationalul bucurestean este interesant, cu majuscule, bold si mare, mare cat sa vada toate Barbie si toti surogatii sai.

Scrie pe acest blog un om care inghite zilnic numai “cum sa-uri”. Un om satul pana peste cap de diete zilnice, alimentatie sanatoasa in patru pasi, ponturi simple pentru o viata frumoasa, cum sa-ti dresezi animalul pentru a-ti alunga stresul s.a.m.d.

Lista este atat de lunga incat textul semnat de Mihaela Michailov devine chiar insuficient pentru toate artificiile la care putem apela pentru a ne simplifica viata. Este minunat ca, la un moment dat in evolutia omenirii, masinile au inlocuit munca fiecarei persoane.

Dar sa ajungi sa inlocuiesti simple tare, obiceiuri, pana la urma excese care nu sunt intotdeauna daunatoare si sa le faci hrana pentru frigidele, complexatii, tulburatii si frustratii societatii in scop comercial mi se pare aproape… sa nu spun un cuvant mare… dar cred ca e o crima morala cel putin. Aceasta este tendinta, culmea, vazuta ca o treapta a evolutiei noastre, personale…

Ei bine, aceasta industrie americana senzationala a “cum sa”-ului ne transforma in ceva artificial, in care viata inseamna laborator, mediu steril, copiii sunt plozii care nu stiu pe unde trece Dunarea dar stiu toate componentele active ale cremei de corp and so on.

Mie nu numai ca mi s-a parut extrem de interesanta si montarea si textul, dar m-am simtit razbunata. Pentru toate momentele in care citesc pe site-uri din afara “Sfaturi practice pentru bagatul in ac” si a doua zi vad o carte similara pe tarabe despre care aud ca a avut si vanzari record.

 

Cred ca in prezent, noi toti facem un pas mare catre artificial, iar spectacolul trage un semnal de alarma din acest punct de vedere si cred ca este binevenit.

Pacat ca au plecat tineri din sala, iar faptul ca acei tineri s-au ridicat este irelevant tinand cont de faptul ca este posibil ca ei sa faca parte din categoria celor care stau in fata oglinzii trei ore inainte sa vina la Teatru, pentru ca da bine sa spui ca te duci la Festivalul de Teatru, pari cult.

Sunt acele persoane care nu stiu ca, in momentul in care alegi sa te ridici si sa pleci de la un spectacol, film sau ce o fi nu trebuie sa urli in gura mare (pardon, tocurile cat mai subtiri si cat mai ascutite) ca tie nu ti-a placut spectacolul, pentru ca exista si oameni care te vor contrazice.

Aceste randuri sunt de fapt adresate actorilor care nu cred ca s-au simtit foarte k la final cand niste aplauze anemice si de complezenta le-au insotit iesirea din scena.

A fost un experiment teatral, despre cum suntem, ce putem fi si cata lipsa de substanta poate avea fiinta noastra daca ne pierdem controlul si vom inceta sa gandim si sa ne gandim.

Intotdeauna am spus ca teatrul nu e viata reala si chiar cred acest lucru. Teatrul trebuie sa fie viata in sine, care incepe acolo si se stinge odata cu prima lumina din sala. Care respira prin actor si legatura sa cu spectatorul, care se imbogateste din relatiile, simbolurile si talentul actorilor si regizorului deopotriva.

Ei bine, in “Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, s-a nascut in epubreta generatia Hi5, gen cum sa fii cool ca o anorexica (Mananc, inghit, vomit), cum te poate lua valul fara sa mai ramana nimic din tine.

Un spectacol interzis persoanelor care vin la teatru cu textul in fata si il urmaresc din carte sau celor care se cred mai cooltzi doar pentru ca au pasit acolo, special la ora la care sunt vazuti de cine trebuie…gen!

Cum traversează Barbie criza mondială

Regia: Alexandra Badea

Actori: Alina Reus, Victor Manovici, Sabina Bijan, Cătălin Ursu, Colin Buzoianu, Sabina Reus

Scenografia: Velica Panduru

P.S. Unii dintre actorii din aceasta distributie si-au luat revansa pentru “Trei surori”, prezentat tot in cadrul FNT-ului

“Amintiri din epoca de aur”

Legenda activistului in inspectie

In prima legenda il vedem pe Alexandru Potocean in recital. Omul muncii perfect, devotat, sarguincios, care duce intotdeauna la bun sfarsit sarcinile de partid. Aici am avut o senzatie de deja vu din Kusturica, ceea ce nu e rau deloc, ci autentic.

Totul este la dunga aici. De la vaca ajunsa pe jumatate in cadru si gainile din mijlocul strazii, pana la imaginile din carusel. Eu cred ca este cel mai profi scurtmetraj dintre toate. E o copie fidela, daca esti carcotas poti spune prea fidela, a legendei activistului de partid, cu un deznodamant perfect romanesc, dupa fapta si rasplata, perfect real si meritat.

Pana ajunge activistul in Bulbucata intr-un control de rutina, pentru a se asigura ca totul este pus la punct pentru vizita coloanei de comunisti, primarul si secretarul sunt asaltati cu tot felul de cereri, presiuni, telefoane.

Ceea ce mi se pare minunat este ca simti si mila pentru secretar care se da peste cap sa fie satul precum Fat Frumos si admiratie pentru cat de constiincios poate sa fie, si regret pentru proprietarii balciului care sunt nevoiti sa plece, chiar daca nici au deschis, caci este ordin de partid, dar si o multumire enorma cand activistii, cu tot cu cererile lor , capata o pedeapsa subtila, dar binemeritata, dupa chipul si oranduirea Bulbucatei.

Totul se intelege, totul se citeste. Cu riscul de a ma repeta… cred ca este cel mai atent facut scurtmetraj… in extremis, parca prea ingrijit, dar de un umor extraordinar.

Legenda fotografului oficial

Eram mica atunci cand am auzit pentru prima oara ca Ceausescu era inaltat in poze, pentru a nu fi mai scund decat partenerul de poza, sau ca niciodata nu era cu capul descoperit pentru ca el nu isi scoate cipilica in fata nimaniu… e vorba de orgoliul socialist, nu altceva.

Nu am crezut… m-am gandit ca asemenea absurditati nu pot fi luate in seama si mult timp nu mi-a venit sa cred ca oamenii erau supusi unor presiuni grozave daca nu indeplineau aceste sarcini mizerabile, nu altceva.

Evident mai tarziu m-am convins ca asa era, iar in cea de-a doua legenda urbana ne intalnim exact cu aceasta situatie. Nu stiu daca este voit, ironic sau pur si simplu asa a fost sa fie, dar un cadru de pe holurile Casei Presei Libere (in care cei trei securisti paseau apasat pentru a-i presa pe saracii fotografi), dublat de o coloana sonora perfecta pentru context, mi-a adus aminte de secventele lui Nicolaescu )

Cred ca este o alaturare minunata… contextul este grozav… securisti, comunisti, oameni care ii informeaza pe oamenii muncii si… un gand despre Sergiu Nicolaescu.. daca a fost voita, a fost buna tare!

Si ca sa vezi cum e romanul, secventa finala, in care controlorul de pe personalul de Satu Mare se amuza pe seama gafei celor mari, de a-i acoperi capul lui Ceausescu in poza, dar au pastrat din greseala si palaria in mana, mi se pare umilinta extrema pentru toti cei care au servit regimului… de care rad si curcile! (cu blandete pentru controlori, desigur!).

Legenda politrucului zelos

Daca-i ordin de partid sa nu avem analfabeti, pai faca-se voia ta! Si uite cum un tanar dascal comunist, zelos, cu avant patriotesc de a fi el cel care reduce numarul analfabetilor din satele Romaniei ajunge la tara, pentru a-i invata pe badea, ţaţa si pruncul alfabetul.

Nu numai ca admiri determinarea lui si sacrificiul… de a dormi in magazie si a-si transforma camera in sala de clasa, dar apreciezi bineinteles daruirea fara limite cu care isi propune sa-l invete pe cioban sa scrie si sa citeasca.

“Pai daca toti stim sa scriem si sa citim, cine ar mai sta cu oile?” E un soi de lait motiv pe care profesorul il intelege intr-un mod dureros. Mi se pare minunata invocarea mitei, parca sora cu romanul dintotdeauna.

Profesorul primeste mici atentii, pentru serviciul de a nu-i mai bate la cap pe sateni. Ciobanul nostru stie lucruri pe care profesorul de tara le-a aflat din carti cu mult timp in urma sa. Deci, o conserva proaspat expirata de un an… de ce sa nu o mancam, ca asa spune dascalul… ei hai!

Binele, raul, pericolul, fericirea, toate in stare pura, vor ragaz… nu vor sa scrie cu creta, sa stea pe scaun si sa asculte palavrageli… vor sa existe si atat. Deci tabloul omului nepotrivit intr-un loc prea bine potrivit de natura si oranduirea locului… mi se parea ca este rupt cu totul din povestile lui tata de cand era profesor…schimbat pe ici pe colo in partile esentiale, desigur!

Legenda politistului lacom

Are toate ingredientele sa fie cel mai reusit scurtmetraj din serie. Si asta pentru ca are si tragic si comic si mizerie si dezordine si inocenta, toate amestecate intr-un intreg despre comunism si cum poate fi razbunat el, macar de posteritate.

Perfect inspirat intro-ul pustilor, care anunta de fapt familiile din care fac parte, pozitiile sociale si posibilitatile vremurilor. Minunata metafora fetei care se duce dupa salamul de Sibiu, intorcand capul la parizer, dar zambind la banana (pardon de cum suna… dar e vorba de banana daruita de cel mic, din familia de oameni mai amarati, pentru a o cuceri pe frumoasa clasei).

Lenesul, fiul politistului, il mituieste pe colegul lui mic, gras si dintr-o familie amarata, cu sorici si ureche de la porcul pe care il vor primi in aceasta seara de la unchiul lui. Doar ca unchiul il aduce viu, teafar si navatamat… pe porc – nu transat, nu parlit, nici macar taiat.

Incepe operatiunea transportat, omorat, parlit porcul in apartament. Ce altceva iti doresti de la un film decat un umor grotesc, impins pana la limita absurdului.

Ideea copilului este pusa in practica… la cat de ridicola era situatia, solutiile pareau desigur fiind la mintea copilului. Au gazat porcul… Cum altfel sa omori fiara care grohaia teribil daca era injunghiata sau se trezeau cu toti securistii la usa daca il impuscau accidental in cap.

Deci… da drumul la butelie, izoleaza bine geamurile, scoate sigurantele si… lagarul porcului poate sa inceapa. Si-a dat curajosul final fana la urma si, dupa oranduirea romaneasca, desigur, trebuie parlit porcul dupa ce e omorat…nu?

Atentie, s-a incarcat arzatorul, o privire de brav cuceritor al politaiului mandru de el, multa hotarare si… firesc, au sarit in aer, caci porcul… chiar avea gaze, nu jucarie.

Frumos tare. Frumosi tare si Ion Sapdaru si Virginia Mirea, iar pustii sunt la inaltime! Chiar frumos… aici m-am amuzat teribil si sala era in delir.

Legenda vanzatorilor de aer

Legenda spune ca, pe vremea lui Ceausescu, multi si-au luat Dacii vanzand sticle si borcane. Si iata cum s-a nascut filmul. Cu o ea care vroia sa plece in tabara la mare dar nu avea bani si cu un el, crai de cartier, doritor de castiguri imediate, fara mult efort si suferinta, dar cu pile la militie, pentru a-si putea practica meseria in voie in cazul in care intalneste cativa batrani intelepti care-si dau seama ca sunt inselati.

Da… mi se pare cea mai neverosimila legenda… si nu povestea in sine sau realizarea filmului ci ea, actrita, Diana Cavallioti. Este o fata foarte frumoasa, o iubeste camera, se misca bine, corpolenta cum e ea, e foarte potrivita pentru film dar… mie mi-a displacut profund.

Nu stiu ca pe vremea Impuscatului sa fi avut blugi, maieuri decoltate de Kenvelo sau sa ne uitam la Bonnie and Clyde. Poate gresesc, dar eu nu am astfel de imagini decat dupa revolutie.

Nu numai asta, dar ea, care este totusi o adolescenta, nu este femeie inca, nu este matura, ea cauta solutii pentru tabara ei intr-un mod instinctiv, o adolescenta nu se gandeste pentru a gasi solutii, adolescenta le-a gasit pur si simplu, atunci, pe loc.

Neverosimil, cred ca este cel mai bun termen. Nu e crunt, nu e slab filmul, ea nu e ingrozitoare, mai ales ca il are langa ea pe Radu Iacoban, care a inceput sa imi placa… prin sinceritate si modestie (nu-l credeam in stare, recunosc!).

Legenda soferului de gaini

Cred ca este cel mai pur stil al lui Mungiu. Despre animalele sociale, noi, cu iubirile si nevoile perfect omenesti in perioada comunista. Prim planurile, tacerea, asteptarea, Vlad Ivanov, noroiul, intunericul, cuvintele putine, pauzele cat toate vorbele, toate sunt ale lui Mungiu.

Nu, nu mi s-a parut o comedie, sau daca am zambit, a fost involuntar, din cauza ineditului situatiei. Un Vlad Ivanov care este si demon si inger, si Vladica si Opinca, un regizor care are o amprenta solida si… rezultatul, parca l-as fi vrut mai lungmetraj, mai conflictual, mai cu suspans si cu deznodamant.

“Amintiri din Epoca de Aur“

Renunta pret de doua ore si un pic la oglinda de acasa si uita-te in cea de la cinema. Te vei simti minunat dupa, eliberat, matur si fericit.

Inca o data, daca mai era nevoie, avem regizori minunati… jos palaria si abia astept celelate productii romanesti – trei in toamna asta si, recunosc, cel mai mult astept Cealalata Irina, pentru Andi Vasluianu, care este urias deja.

Foto: amintiridinepocadeaur.ro

“Amintiri din epoca de aur”, vindecarea unei rani inca deschise

Ura… stim sa facem umor de calitate, subtil, nu gros, strident si ostentativ. Avem scenaristi, regizori si actori foarte talentati care stiu sa vorbeasca dincolo de ei.

“Amintiti din epoca de aur”… voi scrie la final echipa de productie pentru ca este numeroasa. Regia este colectiva, doar scenariul ii apartine lui Cristi Mungiu si atat.

De la “Hartia va fi albastra” pana acum, mi-am spus ca daca mai vad un film despre revolutie, va fi din greseala sau numai daca sunt intr-o stare avansata de inconstienta.

Aveam opt ani la Revolutie. Nu mai imi amintesc mai nimic de atunci. Nu imi amintesc tensiuni, stat la coada, statul in frig, pe intuneric, bananele si portocalele servite o data pe an, asa cum se pare ca a fost.

Pot spune deci ca am avut sapte ani de acasa feriti de chinurile comuniste. Aud acum povesti despre cum era si ma crucesc. Odioasa perioada si, cu cat vezi mai mult din ceea ce au indurat unii, cu sau fara voia lor, te infiori.

Mai pe scurt, nu imi amintesc mai nimic, iar invocarea acelei perioade de catre cinematografia noastra nu ma impresioneaza asa cum ar impresiona pe cineva care a trait toate acele lucruri. Minimalizez valoarea filmului si prefer sa nu mai vad…

Ei bine, “Amintiri din epoca de aur” este un film necesar cred eu, atat pentru cei care au strigat “Ceausescu si poporul”, cat si pentru cei care nu-si amintesc mare lucru de atunci sau care s-au nascut dupa revolutie.

Cred ca acea perioada odioasa merita o astfel de abordare. Semnifica inainte de toate vindecarea si detasarea de comunism, zic eu, si cred ca modul acesta de a privi comunismul si in general intamplarile care ne-au marcat profund, este prin excelenta romanesc.

Cred ca astfel, incet, incet, ne vindecam o rana inca deschisa, care doare si acum si recidiveaza din cand in cand pe ici, pe colo.

In cateva cuvinte… mi-a placut, am ras copios si m-am simtit pe maini bune, sigure, profesioniste.

Foto: amintiridinepocadeaur.ro

Citisem tot ce se poate citi despre film inainte sa il vad. Credeam ca scartaie montarea mai multor scurtmetraje intr-un lungmetraj, dar, surpiza… nu a fost asa.

Intri in conventie pe loc. Asisti la Legende urbane din perioada comunista. Legenda activistilor care s-au dat in lanturi de balci toata noaptea, la ordinul autoritatii comuniste, Legenda cumpararii de Dacii pe sticle si borcane vandute, Legenda profesorilor zelosi, care vor sa ii invete carte pe oamenii muncii, Legenda jurnalistilor din epoca de aur, Legenda politistului ceausist sau a oualelor de la Avicola, care cumpara fericirea.

Da, imi amintesc si eu de episoadele din acea vreme – “Sticle, cumpar sticle!” sau “Hai sa taiem porcul, dar sa nu ne vada toti” sau “Voi circula azi cu masina ca sunt pe par” s.a.m.d.

De un umor nebun primele patru scurtmetraje. Cred ca cel mai mare castig al filmelor realizate de noul val de regizori este ca sunt facute cu rigoare si stiinta. Intr-un mod profesionist, sunt facute ca la carte… in special primul cred eu…parca e pus cu mana (precum palaria in capul lui Ceausescu – vedeti filmul si veti intelege).

Montajul nu are cusur… personal am o problema cu montajul in filmele romanesti pentru ca este atat de important si atat de prost facut in unele filme incat…Doamne, cata bunavointa iti trebuie sa nu te ridici de pe scaun.

Coloana sonora este inspirat aleasa, culorile cadrelor calde, de comedie, jucause, imaginea este alerta, vioaie, orice secunda este vie, exista, este in fiecare dintre noi. E ca un fel de remember, dar unul binefacator, o aducere aminte ca o pledoarie finala.

Voi scrie despre fiecare in parte, caci altfel nu se poate…imediat!

Biloxi Blues sau cum mi-am ratat o seara perfecta de vineri

Am fost aseara (n.L vineri, 5 iunie) la Teatrul de Comedie sa vad Biloxi Blues. Cu inima deschisa pentru a primi un spectacol foarte bun, de a ma relaxa si a-i vedea, in mod deosebit, pe Tudor Chirila si Radu Iacoban.

Spectacolul – foarte bun. Tudor Chirilă – foarte bun, Radu Iacoban – putin mai imbatranit decat il stiam, dar in contextul unui polonez care participa cu sau fara voia lui intr-un razboi – foarte bun.

Am ajuns la fara trei minute. Am asteptat sarguincios sa inceapa spectacolul pana la si zece cred, lucru din ce in ce mai agasant, si… a inceput.

Am ras cum n-am mai ras de multa vreme. Am descoperit un Tudor Chirilă care isi cunoaste foarte bine meseria, care stie sa accentueze o trasatura fara sa fie strident, niste actori care, la prima vedere pareau cruzi, dar atat de buni pentru aceasta partitura.

Am acceptat conventia teatrala si am intrat in jocul lor… A venit pauza. In general, pauzele la un spectacol de teatru te scot din atmosfera creata, te rup de realitatea spectacolului si aterizezi brusc in Centrul vechi al Bucurestiului, departe de baza din Biloxi, Missisippi, unde se petrece actiunea piesei.

Inainte sa inceapa a doua parte, persoana cu care eram m-a intrebat daca ma simt bine, iar eu, abia inganand de relaxare am spus… ma simt ca intr-o vineri seara.

Si incepe piesa. Frumos, da capo, eu neavand in general o problema cu pauza din spectacole, am reusit rapid sa reintru in conventie.

Era atat de bine incat ranjetul se instalase comod pe fata mea. Deodata, la scena la care sergentul, Tudor Chirilă, se duce in dormitoarele baietilor sai sa vada daca totul este in regula, suna un telefon in sala.

S-a auzit, insa nu atat de tare incat sa reactionez… am contat pe spectatorii care erau langa inculpata cu telefonul. Doamna, pentru ca imi imaginez ca numai o doamna isi permite sa faca asa ceva, s-a gandit sa si raspunda.

Cred ca era momentul sa isi anunte prietenii ca ea este la Teatru, ca serveste cultura si nu trebuie sa fie deranjata. In acel moment, Tudor Chirila s-a intors pe o frumoasa replica (n.L. a lui, nu a personajului) “Nu ti-e rusine”.

Publicul, prezent ca si pana atunci, a inceput sa aplaude – forma eleganta a unor oameni care vor sa atraga atentia asupra mitocaniei “doamnei”.

A venit in buza scenei, a cerut celor de la lumini sa dea lumina in sala si a inceput sa urle la” doamna”. “Care esti ma.. Tu? Dar nu ti-e rusine? Pentru oamenii astia care au platit un bilet? Pentru actorii de pe scena? Nu ti-e rusine? D-aia Romania a juns asa! O sa reluam, cu aceeasi stare si va rog si pe dumneavoastra sa reveniti la starea de dinainte”.

Citatul este aproximativ, precizez, sensul este identic. Ma blocasem. Ranjetul, incapatanat, nu vroia sa plece si eu m-am supus. Am simtit deodata ca am cazut de undeva de sus, ma durea capul de furie si eram naucita de indrazneala cu care cineva si-a permis sa imi strice seara.

Am simtit deodata o respingere grozava pentru ceea ce se intampla pe scena, fata de acest comportament si m-am ridicat, impreuna cu persoana care m-a insotit, si am parasit sala.

Tacute, naucite, fara cuvinte si… cu gandul ca nu se poate ca cineva sa te urce si sa te coboare in halul asta de brutal dintr-o stare perfecta.

Tudor Chirila a pierdut cel putin trei spectatori. Ma intreb daca asta vroia sa obtina… Ma intreb daca era cineva interesat de pozitia lui fata de gestul “doamnei”. Ma intreb daca regreta vreo secunda ca un spectator pe care il castigi extrem, extrem de greu nu va mai veni la un spectacol in care joaca el.

Ma intreb pentru ce joaca! Pentru el, pentru cel din sala… pentru noi? Oare care este scopul cu care jucam? De a oferi lectii de moralitate sau a-i oferi unui om o alternativa la viata lui tampita si a-i arata ca teatrul poate vindeca rani deschise?

Nu Tudor Chirila vindeca rani, nu actorul prin lectiile lui de moralitate ci actorul prin ceea ce ii ofera pe scena. Nici nu vreau ca ma gandesc ce a fost in sufeltul actorilor din distributie, armatei de masinisti, oameni care si-au jucat sanguinciosi rolul, oamenilor de la lumini, plasatoarelor si tot personalul Teatrului care s-a purtat exemplar pentru ca publicul sa revina.

Cum se poate ca la un asemenea nivel sa iti permiti sa imi strici o seara care era pe cale sa fie… foarte buna! Cum iti permiti sa ai un comportament de amator intr-un astfel de context, cu un astfel de spectacol si de public.

Cum poti sa nu fii flatat cand oamenii vin la teatru. Cred ca cel mai mare compliment pentru un actor este ca omul care se uita la tine si-a rupt din timpul lui pentru a veni sa te vada. Si tu ii oferi lectii de moralitate pe banii, sufletul, implicarea si timpul lui?

Dezaprob cu totul gestul! Dezaprob cu totul istetimea cu care unii isi imagineaza ca “au dreptul sa”. Dezaprob cu totul comportamentul de amator al unui actor profesionist.

Da, “doamna” este prost crescuta, Da, am vazut oameni care au urmarit un spectacol la Bulandra cu doza de bere in mana, Da, mi s-a intamplat ca in timpul unui spectacol de strada sa fiu lovita de unul dintre spectatori, afumat fiind si furios pe actori.

Da, mi s-a intamplat sa mi se dea replica din public la Urziceni de catre adolescentii teribilisti care venisera la teatru pentru a impresiona colega de banca. Da, mi s-a intamplat sa pun eu in scena un spectacol, sa mi-l promovez sa sufar ca nu mi-a venit public mult si sa multumesc din suflet celor care au venit sa ma vada.

Cum este sa ai totul… un Teatru excelent, o regie extraordinara, o distributie perfecta, un text bun, spectatori si… tu sa te comporti ca un amator! Nu inteleg…

Pe langa “doamna” care a raspuns la telefon in timpul spectacolului, gestul lui Tudor Chirila a fost de o mie de ori mai nociv! Nu pentru spectacol in sine ci pentru toate spectacolele in care actorul trebuie sa-si faca meseria si atat.

El este omul Tudor Chirila, cu nemultumirile si frustrarile sale dupa spectacol. El poate sa ofere lectii de moralitate, pentru cine este interesat, in afara spectacolului… dar nu atunci, nu pe timpul meu, nu pe implicarea mea!

Urat, comportament de amator si de baiat rasfatat! Urat, urat, urat!

Voi reveni la Biloxi Blues pentru ca vreau sa vad intregul spectacol. Precizez ca este un spectacol foarte bun, Chirila face un rol excelent, ceilalti actori din distributie sunt o incantare. Un spectacol care merita urmarit fara suflare…

Veniti la Teatru. Daca intrati in aceasta conventie, respectati actorii. Nu renuntati si… inca ceva. Cred ca trebuie sa luam atitudine! Fiecare din pozitia lui. Cred ca respectul se castiga prin profesionalism, credinta si adevar.

Cred ca rasfatul trebuie sa fie lasat la usa Teatrului si acolo sa vorbeasca doar creatia. Cred ca scena merita mai mult! Veniti la Teatru, veniti la Biloxi Blues!

Biloxi Blues, Teatrul de Comedie, Bucuresti.

Regia: Iarina Demian

Distributie:

Tudor Chirilă

Paul Ipate

Bogdan Cotleţ

Constantin Dita

Radu Iacoban

Andrei Vizitiu

Dan Rădulescu

Ioana Barbu

Caroline Gombe

Despre bun simt

Pentru mine, oamenii care nu simt nici cea mai mica piedica in a actiona contrar libertatii si principiilor celuilalt sunt niste personaje.

Nu imi pot imagina pur si simplu ce poate fi in mintea unui om care nu are nici un fel de ratiune. Vreau sa cred ca motivatia sta la baza oricarei decizii si ca ea exista de fiecare data, altfel ne-am duce fara un scop precis, spre nicaieri.

Vorbeam de bun simt… rar monser! Si pentru ca este atat de rar, mai este si confundat. Tacerea poate oferi multe solutii, poate insemna orice. Dar sa confunzi tacerea cu libertatea de manipulare cred ca este un act de imbecilitate.

Chapeau bas pentru toti oamenii care isi inchipuie ca sunt Zei, ca pot decide pentru toti si pot calca peste suflete. Trebuie sa fii gol si la minte si la suflet pentru ca nimic sa nu te opreasca in a fi lipsit de orice ratiune.

Jos palaria pentru cei care au ajuns la o varsta si au acumulat numai “cioace”. Trebuie sa fie greu sa te feresti de toate bune si sa iei numai ce vrei tu, condus de genialitatea personala.

Bunul simt? Dupa placul fiecaruia, dupa invatatura si ratiunea cu care conducem, suntem condusi si raspundem tuturor… lume multa si vorba aceea… toata culta!

P.S. Simplu, frumos, omenesc… stii sa iubesti, sa fii generos, sa visezi?

La multi ani Elenelor si Constantinilor!

Un nou spectacol. Anunt:Vand femei, la Fire

Astazi, de la orele 19:00, va asteptam la cel de-al doilea spectacol Anunt: Vand femei, dupa un text si o regie a Dianei Vlase.

“O drama care poate fi a oricui” sau traficul de fiinte umane nu cunoaste limite. Indiferent de varsta, vise, aspiratii si educatie, fenomenul a luat atata amploare incat scrierea de fata trage un semnal de alarma asupra aspectelor firesti ale acestei grave probleme sociale.

Despre cum poate fi distrusa viata unui om inca din adolescenta, de ce femeile accepta sa fie exploatate si cum nu pot scapa din mana acestor mostri cu chip de om.

Un spectacol socant, o radiografie terifianta a ceea ce se intampla…

Iata cateva poze de la primul spectacol.

Foto:Bogdan Harstall

Anunt: Vand Femei, de Diana Vlase

Regia: Diana Vlase

Marta/Mama: Marta Nechifor

Ana: Lacramioara Brecea

Thomas/Tata: Mihai Galatan

Petru: Dan I. Ursu

Dopo… Anunt: Vand femei!

Sunt obosita, dar nu fizic… pentru ca merg la fel de repede, pot alerga si pot canta… Ma simt eu, pe mine, vlaguita…

Spectacolul de aseara a fost… intens. Atat de intens incat lacrimile mele le-am simtit abia la final. Nu imi dadeam seama ca plang, ci totul venea din mine…

Mi-am revenit abia acasa, dupa o baie strasnica, atunci cand am simtit ca ma dor si pe mine totusi loviturile din piesa si praful acela nimicitor ma obliga acum sa intru la un facelift absolut necesar.

Am cunoscut un om extraordinar. Un om care traieste la fel de intens atunci cand canta, cu o voce calda, frumoasa si sensibila. M-a emotionat teribil si mi-a bucurat sufletul pentru ca la final am putut schimba cateva vorbe.

Mi-am dat seama in masina ca nici macar La revedere nu am spus si inca un Multumesc. ..

Multumesc! Pentru toti oamenii care stiu sa fie generosi, sa mangaie si sa faca bine. Pentru toti oamenii care vin sa ma vada si sa ne vada. Pentru toti aceia care cred in sansa lor si care stiu sa ofere incredere si optimism.

Multumiri pentru toti cei care au venit aseara, Dianei, Andreei Talmazan, colegilor din distributie…

Iata aici cateva cuvinte despre Anunt: vand femei

Va asteptam pe ceilalti martea viitoare!

“Anunt: Vand femei”, marti 28 aprilie, la Club Fire

Titlu: “Anunt: Vand femei”

Cand: Marti, 28 aprilie, orele 19:00

Unde: Club Fire, Bucuresti

Cu cine: Marta Nechifor, Mihai Galatan, Lacramioara Brecea si Dan Ursu.

De cine: Scriitura: Diana Vlase, Regie: Diana Vlase

De ce: Pentru ca este un subiect al zilelor noastre, un caz social tulburator, o drama a atator copii a caror viata nu trebuie furata.

END

Atat de scurt, expeditiv si succint poate cadea orice fetita in mana unor traficanti de persoane. Fara vreo vina, poate doar aceea ca este femeie, fara alte explicatii.

Femei vandute, sperante reprimate, iubiri si talent irosite intr-un bordel, la o “facultate de tarfe”!

Tulburator si socant.

Va asteptam sa tragem impreuna un semnal de alarma… sa nu incurajam si sa ne impotrivim unor asemenea situatii.

Concurs de scenarii

Am doi colegi foarte talentati, Alex Ranta si Dragos Cristea, pe care mi-as dori sa ii tentez cumva sa isi trimita scenariile pe ici pe colo. In speranta ca vor citi si alti oameni interesati, talentati si dornici sa realizeze ceva, iata:

Lume, lume, concurs de scenarii.

“Asociatia Culturala Control N organizeaza, in perioada 15 aprilie – 31 iulie 2009, etapa nationala a Concursului de Scenarii NISI MASA.

Concursul se adreseaza tinerilor scenaristi, profesionisti si amatori, cu varste cuprinse intre 18 si 28 de ani. Inscrierea la concurs se face trimitand un scenariu de scurtmetraj, puternic legat de tema din acest an: “Tabu”.

Scenariile trebuie scrise conform ghidului postat pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu si trimise prin posta, pana pe 31 iulie (data postei) catre: Asociatia Culturala Control N, OP15-CP10, Bucuresti, 053120.

Scenariile vor fi tiparite si capsate, continand pe prima pagina titlul scenariului, numele si datele de contact ale autorului. Un exemplar electronic, in format RTF (rich text format) va fi trimis de asemenea prin e-mail, la adresa scriptcontest@controln.ro.

Aplicatiile vor fi insotite de un formular de inscriere, disponibil pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu.

Autorii pot adauga si un document de maximum o pagina, in care sa mentioneze motivele pentru care s-au decis sa participe la concurs si felul in care scenariul lor se leaga de tema concursului, “Tabu”.

Mai multe detalii despre inscrierea la concurs, conditii de participare si ghidul de baza pentru scrierea scenariilor se gasesc pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu sau pot fi obtinute scriind la info@controln.ro.”

Sursa: Mihai Fulger

Succes tuturor!

Va astept astazi la un nou spectacol!

Hristos a inviat!

Sper ca Pastele a priit tuturor si, daca va simtiti cel putin la fel ca mine – obosita si enervata ca ne-am intors la munca – atunci va astept sa va relaxati astazi la un nou spectacol “Evadare din multimea vida”.

Este vorba de un spectacol de 45 de minute, un one woman show dupa textul Savianei Stanescu, un fel de declaratie de credinta a unei actrite pentru meseria ei.

Sper sa ramaneti cu ceva dupa acest moment, sa va placa si sa nu-l judecati aspru.

Va astept si iata despre ce este vorba… in mare!

VIDEO spectacol

FOTO – Evadare din multimea vida

Cu drag,

Lăcrămioara Brecea, actrita