Ionel de la Valcea

Iubesc verdele asta crud al campului. In stanga verde cat vezi cu ochii, in dreapta verde cat vezi cu ochii. In fata cateva masini din sens opus. In fata mea un Logan rosu. A plouat putin iar verdele asta cu griul inchis al asfaltului ud se completeaza perfect.

A cazut.

In tot campul asta, cu doar cateva masini din sens opus si un Logan rosu in fata mea, singurul om care mergea pe marginea soselei a cazut din picioare. Brusc. Pe carosabil.

Franez, imi pun avariile, dupa Logan. Ma opresc cu cinci metri in spatele lui, ies din masina, ii vad doar picioarele celui cazut.

– Sun la 112?

– Nu, am sunat noi. Suntem de la politie.

Ma uit consternata la cel care mi-a raspuns. Cum adica de la Politie? Este inalt, are privirea blanda, respira accelerat si este usor pierdut. Ma uit la cel cazut. Se zbatea. Avea spasme. Ii vad doar trupul din pozitia asta. Nu pot sa ma duc mai aproape. Imi e groaza.

– Are spume la gura?

– Da

– Este epileptic, spunem in acelasi timp acelasi lucru, eu si soferul din Logan. Un domn mai scund, pantofi curati, camasa, alura de lider.

– A cazut pur si simplu, ati vazut?

– Da, de asta m-am oprit

– Eu am asezat masina in fata lui asa pentru ca nu stiam ca l-ati vazut, mai pateam si altele

Se recomanda. Nu inteleg numele. Din automatism, intind mana:

–  Lacramioara Brecea, imi pare bine. Imi zambeste oarecum bizar si incurcat, ii vine sa raspunda cu acelasi automatism dar se opreste. Nu e incantatoare circumstanta, nu are cum sa raspunda asta.

Ma apropii mai mult de cel cazut. Imi sare in ochi radarul din Logan, ma uit cu teama in directia celui cazut. Ii vad si capul. Nu i se vede fata. A cazut cu fata in jos. Are gumari in picioare, fara sosete, un pantalon de trening gros, o bluza rupta, caciula neagra doar putin asezata pe cap, nebarbierit. Intre 30 si 40 de ani. Bluza bleumarin are o gaura in spate. Unghiile negre, mainile murdare, destul de corpolent.

– Ia-i datele doamnei, ii spune celui inalt.

– Da, sigur. De ce vreti sa imi luati datele?

– Sunteti martor la ce s-a intamplat. Cine stie cum s-o termina.

– In regula, scrieti: Lacramioara Brecea

Un scris mic, precipitat. Bate vantul, ii indoaie coltul de la pagina, il tine cu degetul si continua scrisul mic, inghesuit.

– Brecea?

– Da, Lacramioara Brecea.

A inteles din prima Brecea, cu B. Nu mi se intampla des.

– 0723…

Domnul inalt scrie: 0723

– 024

0…

Ii ramane pixul pe foaie. Il ingroasa pe 0. Se opreste.

– 0723. Fac o pauza. 024…

Il vad ca scrie mai departe. 07230723

– Nu. Ii arat cu degetul. 0723. Fac o pauza si ma uit in sus, la el. Aceeasi privire blanda, dar bulversat, incercand sa se adune. 024…

– Aaaa…eu intelesesem inca o data 0723.

A terminat de notat tot numarul.

– Cand vine Salvarea?

– Nu stiu, nu au spus, trebuie sa vina.

– Dar care e primul ajutor la epileptici. Cum il putem ajuta pana vine Salvarea? Dumneavoastra trebuie sa stiti, ii spun soferului Loganului.

– Dupa ce trece criza trebuie muscat de deget cu putere, pentru reflexe. Dar eu nu pun gura pe degetul lui. Nu vedeti cum arata. Rade usor panicat, jenat, se uita sa vada daca vine Salvarea.

– Oare cum il cheama?

– Da, poate are actele in buzunar.

Ii cauta in buzunarul de la spate. Multe foi de caiet dictando indoite, cu multe numere de telefon. Pe una dintre foi scrie: 13 martie, la Adi.

– Aaaa… e cioban.

– Sunati dumneavoastra la numarul acela? il intreb pe cel inalt.

Formeaza numarul, se indeparteaza de noi cu cativa metri si face mecanic drumul asta de vreo patru ori.

– Ionel? de la Valcea, da….

– Si mai cum? Care e numele de familie? Completez si ma duc mai aproape de el, parca vrand sa aud conversatia.

– Ionel si mai cum, nea’ Adi? Nu stii?

Se indeparteaza din nou.

– Are familie? Putem suna pe cineva? Domnul inalt ii repeta lui nea’ Adi ingaduitor si mecanic intrebarile mele.

– Bine, bine, sa traiesti nea’ Adi. Inchide telefonul, asteapta sa treaca tirul sa ne putem auzi.

– Nu are pe nimeni doamna. E un cioban. Il cheama Ionel si cica e de la Valcea.

Vad inca o masina de Politie. A mai venit un echipaj, nici urma de Ambulanta.

– Sa stiti ca va puteti duce, nu trebuie sa stati.

– Nu, nu, stau pana vine Ambulanta. Ii mai puteti suna inca o data? Au trecut zece minute deja.

– Pai vine de la Giurgiu. Mai dureaza.

– Nu putea sa vina cineva de la Uzunu, era mai aproape.

– Nu au pe nimeni acolo si in campul asta cea mai apropiata Ambulanta e la Giurgiu.

Ma vin alti trei colegi. Doi mai tineri, vreo 35 de ani si unul mai in varsta, corpolent si blajin la vorba.

– Dar cu doamna ce este?

– Doamna era in spatele nostru. A vazut tot ce s-a intamplat si…

– M-am oprit sa vad ce se intampla. Stau pana vine Ambulanta.

Ionel nu mai avea spasme. Rasufla in schimb greoi, cu capul in jos.

– Sa stii ca vine Ambulanta.

Nimic.

– Dar poate ca trebuie sa ii anuntam familia, sa vina cineva la el.

– Cine sa vina doamna. Astia nu au pe nimeni. Sunt singuri, imi raspunde domnul mai in varsta din al doilea echipaj. Ciobani, ce vreti. O fi si baut…

– Nu, nu…macar sa stim cum il cheama, numele intreg si sa anuntam pe cineva…

– Uite ambulanta!

Brancardierul, un domn la vreo 1,90, solid, cu o mana cat trei de-ale mele, il bate pe umar:

– Ce-ai patit ma? Ce ti s-a intamplat?

Ionel se ridica cu greutate. Singur. Incet. Cand ridica capul, vede in fata lui cinci politisti, un brancardier, o asistenta si usa la Ambulanta deschisa. Se da un pas inapoi, se clatina, aproape sa cada pe spate si se sprijina de domnul in varsta din al doilea echipaj.

– Nu te speria. Ai cazut in sosea. Sunt de la Ambulanta. Ti s-a facut rau. Cum te cheama?

Ma zgribulesc si asist la toata scena. Il vad in sfarsit la fata. Ionel are vreo 40 de ani, are fata rosie, umflata, cu ochii tulburi si ametit. Il duc in Ambulanta, il aseaza pe targa si discuta cu el.

– Aveti in Ambulanta o perfuzie ceva, sa ii faceti?

1,90 si 120 de kg se uita la mine complice. Zambeste in coltul gurii si se uita fix

– Este pe maini bune, avem tot ce ne trebuie, fiti linistita.

– Ia, da-i si doamnei sa se spele pe maini, ca si ea a pus mana.

Imi umplu palmele cu un lichid, il miros, miroase a spirt, dar e si foarte alunecos.

– Ce e asta, e spirt?

– E de la Heixi Farma, imi raspunde soferul Loganului zambind.

Ma duc la Ambulanta, il vad pe Ionel pe targa, cu ochii larg deschisi si lucid. O intreb pe asistenta daca o sa fie bine, ma aproba.

– Multumim mult, o seara buna va doresc. Ma indepartez de Ambulanta, imi iau la revedere de la cele doua echipaje de Politie, ma saluta respectuos cu totii.

– Imi pare rau ca ati asistat la scena asta, doamna, sa aveti o seara buna, imi spune soferul Loganului, in timp ce ma uit la radarul de pe bordul Loganului rosu.

Ma urc in masina, vreau sa plec….Motorul meu a fost pornit in tot timpul asta…nici nu mi-am dat seama ca nu l-am oprit. Ca un automatism plec de pe loc, dau drumul la radio, bulversata de episod, imi revine in minte scena cu scena intreaga intamplare.

E rosu, franez, scot din viteze. Am ajuns deja in Bucuresti?

La radio aud Despacito, in Bucuresti e deja aglomerat. In mintea mea inca ii mai vad privirea plina de mila a domnului mai in varsta din al doilea echipaj:

– Astia nu au pe nimeni. Sunt singuri, doamna, ce vreti…ciobani

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s