40 de pasi până în fața oglinzii

Cu un “te iubesc” începe totul.

Acela este momentul în care se ridică pentru prima oară cortina. Și atunci eram amândoi pe scenă. Acum suntem în public. Amestecați unii cu alții. Cu ceva ani în plus. Aceste două cuvinte semnifică momentul în care știi că cel de lângă tine s-a predat. De acum înainte va lupta cu mâinile goale pentru voi. Va fi cu totul gol. În fața ta. La fel și tu.

Vară și totul pustiu în jurul nostru. Căldura ne este un fel de muzică de fond, iar respirațiile din ce în ce mai accelerate ne anunță o dragoste ca-n povești.

“Te iubesc”.

Atât.

Fără nici un cuvânt în plus, fără nici o explicație. Doar o certitudine. Nici un dubiu nu își avea locul, nici un alt cuvânt nu se potrivea. Respirațiile erau prea brutale pentru magia momentului. Am acceptat, am roșit, mi-am strâns picioarele și m-am cocoșat. Am intrat cu totul în mine și mi-am strâns stomacul nelăsându-i aer. Aceste cuvinte le voi purta înăuntrul meu pentru totdeauna. Și în acest moment ele sunt acolo strânse, mototolite, vii, atât de vii ! Dar sunt tot acolo unde le-am ascuns prima oară când le-am auzit, când mi le-a dat . Sunt doar ale mele.

Acum stăm în public amândoi și urmărim spectacolul. Tu în rândul doi eu un pic mai în spate. Are doua ore doar, fără pauză. În realitate au fost zece, tot fără pauză. În al unsprezecelea ceas s-a încheiat. Și acel al unsprezecelea ceas ne-a găsit tot acolo, cu fade.

Era cald, era bine, roșisem și nu știam dacă pașii meu sunt pași sau doar un zbor lin. Mă duceam în gol, dar cumva știam că nu o să cad, că o să mă înalț exact după câteva secunde de cădere. În nori. Ne-am luat de mână. Ne-am strâns în brațe. Am mers mai departe. Departe a însemnat. Cu fiecare pas făcut, mi-am aruncat de pe mine câte ceva. Fiecare accesoriu drag. Trecutul era trecut doar în măsura în care îi stârnea un zambet cu care îmi repeta obsesiv cuvintele mele din stomac. Prezentul meu nu eram eu, eram noi. Viitorul meu era viitorul nostru. Iubeam, nu? Era firesc? Nici măcar nu m-am întrebat. Știam că sunt ținută de mână și atât. Eu se transformase demult în noi, iar noi făcusem riduri. Cum de nu le-am văzut? Eu aveam ceva acolo, secretul nostru. Și de fiecare dată mă întorceam la el și întineream. Datorită lui aveam puteri magice. Eu nu dădeam drumul mâinii nici în ruptul capului. Un ceas, două, trei, patru, nouă, zece…În al unsprezecelea ceas rămăsese teatrul. Se juca povestea noastră. De unde era să știu că pașii ne vor purta acolo. În al unsprezecelea ceas era seară și un frig care îți intra în oase.

“S-a terminat”

Atât.

Nici un cuvânt în plus, nici o explicație. Doar o certitudine. Nici un dubiu nu își avea locul, nici un alt cuvânt nu se potrivea. Respirațiile nu erau prea brutale, momentul mușca. Am intrat cu totul în mine și mi-am strâns stomacul nelăsându-i aer. Aceste cuvinte le voi purta înăuntrul meu pentru totdeauna. Și în acest moment ele sunt acolo strânse, mototolite, vii, atât de vii ! Dar sunt tot acolo unde le-am ascuns prima oară când le-am auzit, când mi le-a dat . Sunt doar ale mele.

Exista o Cameră de gardă a sentimentelor? Vreau să raportez cazul! Nu este nici un “112 Ai grijă cum iubești” pe undeva? Nu? Nu este nimeni aici?

Nu, nu era nimeni.

Eram eu, goală, cădeam în gol. Dar știam cumva că de data asta nu o să mă înalț exact după câteva secunde de la cădere pentru că simțeam un gol în plex.

Au, m-a călcat. Un 43 direct în zona pieptului! Nu a văzut? Ce s-a întamplat?

Nimeni nu mă vede? El de ce este îmbrăcat acum și eu sunt goală? Când a apucat să-și ia și haina și laptopul? Când s-a aranjat frumos fără ca eu să vad? Eu unde eram când el făcea toatea astea?

E frig aici unde sunt. E ceață în jur, un fel de abur des care îmi intră în gură, mă sufocă. Îmi intră în nări. Nu pot respira. Îl strig. Nu aude, cel puțin așa cred pentru că se tot îndepartează. Eu unde am hainele? Dau timpul înapoi și încerc să îmi amintesc unde mi-am lăsat mintea. Dar nu mai am nici demnitatea pe umeri. Și nici feminitatea la mijloc. Nici măcar încălțările habar nu am unde mi le-am lăsat. Unde mi-am lăsat trecutul din piciorul drept? Dar prezentul din piciorul stâng? Eu de ce nu mai am nimic? A rămas din mine doar stomacul. Și două propoziții își revendică acolo dreptul pentru teritoriu.

A început să se foiască pe scaun. Da, înseamnă că spectacolul este pe sfârșite.

L-am văzut de la început. Când s-a așezat exact în rândul doi. Are miopie. Sau poate că trebuie să mai vadă încă o dată totul ? Arată altfel acum.

De ce vorbesc tot despre el? Tot pe el îl observ?

De ce mai rămân aici ?

E ultimul rând. În care vezi totul. Cu cine, ce, de ce ? Hmmmm… exact scena în care plănuiam să ne căsătorim. Ce fericită eram, dar tot goală! Nu. Nu mai pot eu să mă uit la mine. Pudibonderie sau rațiune ? Mi-am calculat matematic fiecare pas. 40 până la oglinda din holul sălii de teatru. Ce frumos îmi stă cu pantofii noi. Și rochia se așează bine. De la umeri, la mijloc și până deasupra genunchiului.

1015340-beautiful-brunette-leaning-on-a-mirror-with-her-reflection

E cald afară. Am toate accesoriile mele dragi cu mine și ador zgomotul tocurilor mele pe asfalt. Toc, toc, toc…  Nici nu știu dacă mai am ceva de mâncare în frigider. Aș mânca o salată. Ufff.. azi trebuie să trimit indexul la gaze și să plătesc factura la Romtelecom… Unde am parcat? Ha, mereu uit !

 

Sursa foto:  www.123rf.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s