Despre bunatate

BUNĂTÁTE (s. f.) 1. Însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, milă, blândețe; bunețe. 2. Bunăvoință, amabilitate.

E un termen generic si usor ambiguu pana la urma pentru ca om fundamental bun nu exista si fapte fundamental bune nu exista. Mai mult decat atat, bunatatea are atat de multe fete incat nu poti sa o cuprinzi intr-o definitie, daramite intr-un singur cuvant. Dar cand balanta inclina mai mult catre partea asta si mai putin catre cealalta, inchisa, obscura, dubioasa, atunci povestea se schimba. Nu cred ca o sa fiu in stare vreodata sa apreciez la un om altceva mai mult decat asta. Pentru simplul fapt ca ca bunatatea, mai mult decat generozitatea sau blandetea,  mi se pare ca are cel mai puternic efect de domino. Faci bine, ti se intampla lucruri bune. Dai mai departe catre celalat, iar el face acelasi lucru. Decat incruntare, furie si rautate mai bine asa. E adevarat ca uneori e ca si cum ti-ai taia craca de sub picior, dar chiar si cazatura e tamaduitoare.

Atat de mult te umple o fapta buna incat ai senzatia ca esti trimisul Celui de Sus pe Pamant. Atat de inaltatoare poate fi ea. De ce am ales sa scriu despre bunatate? Pentru ca nu inteleg nici sa ma tai de ce se prefera surogatele ei. Daca stii si poti sa faci bine unui om, de ce preferi altceva in schimb? De ce nu putem sa ne gandim o secunda la el, la omul ala caruia avem ocazia sa ii facem un bine si nu renuntam la a ne mai gandi la noi, macar o data la ceva vreme? Atat cat sa ti se umple sufletul si dupa aia te intorci la grijile tale, cearcanele, ridurile, tipetele, enervarile.

pif

Eram la tara, intr-o vara. Nu mai stiu cati ani aveam, oricum micuta. Era era lui Coco Jambo, adica una de glorie divina in care verile erau sinonime cu Baraganu si Baraganul. Vis-à-vis de bunica mea statea o familie. El, ea si un copil ce inca mergea purtat in brate doar. Familie tipic taraneasca. El, Ion, ea, Maria(na). Povestea clasica. Ion o batea pe ea. Soacra o batea pe ea. Ea facea mancare pentru toata lumea, ii ingrijea pe toti, de ea nu se ingrijea nimeni. Mai venea pe la bunica sa-si verse amarul de fata tanara si amarata si evident ca noi eram pe acolo sa o ascultam. Dupa ce ne imbuibam de povestile crunte ale fetei evident ca ascultam comentariile babutelor pe marginea povestii. Ea nu era din satul nostru. Era din alta parte, familia ei era in regula, chiar era caraghioasa o astfel de alaturare daca te gandeai la mediul din care provine ea si la cel din care era el. Nu ca era unul elitist nevoie mare, dar macar la ea in familie nu lipseau iubirea si atasamentul. Nici o babuta nu indraznise vreodata sa-i spuna ceva soacrei in fata. Dar sa i le tranteasca asa, in stilul femeilor de la tara. Aprige la manie, sa-i fi spus vreo doua hoastei. Nu, nu, pentru ca hoasca era furnizorul de lapte al satului si femeie in toata firea ei, cu care nu te-ai fi luat la harta nici de ti-ai fi pierdut mintile. Nici o babuta nu a indraznit vreodata sa ii anunte parintii fetei de ce se intampla cu odrasla lor pentru ca stiau ca vor fi descoperite de hoasca cu laptele. Parintii nu o vizitau caci hoasca le-a interzis si saraca fata nu facea decat decat sa se trezeasca, hranea copilul, facea de mancare, venea pe la bunica, mai statea la poarta si seara o incasa. Asta era tiparul si se tinea de el zilnic. Generatia Coco Jambo din noi s-a gandit ca e profund nedrept si fara sa ne stie nimeni ne-am dus la centrala telefonica, unica din sat, si la varsta la care abia ajungeam sa ridicam telefonul din furca, i-am sunat parintii. Cuprinse de spaimele babelor le-am spus oamenilor prin ce trece fata lor fara sa ne prezentam, fara sa le raspundem la vreo intrebare ci sec, direct, cum au ridicat oamenii receptorul, noi le-am relatat faptele asa cum le vedeam si cum le puteam reproduce din concluziile babutelor. Au venit parintii ulterior, si-au luat fata cu tot cu zestre, ea nu s-a uitat o clipa-n urma ci probabil ca a scuipat in san de trei ori, si-a facut o cruce si si-a lasat suferinta in urma. Avea sa ii fie bine dupa asta. Habar nu am daca s-a aflat in sat cine a provocat furtuna. Stiu ca bunica si-a dat seama, la fel si vecina. De la ele probabil ca a aflat tot satul, dar asa, cum se afla un secret la tara, pe principiul toti stim, dar nu spunem nimaniu.

Episodul cu pricina ma bantuie si acum. Ma umple intru totul si il pretuiesc cu aceeasi intensitate ca in ziua in care fata aia amarata, cu copilul in brate, pe o ploaie torentiala si-a luat amintirile, bataile si durerea si s-a urcat intr-o masina, spre o lume mai buna.

Ce te doare sa faci o fapta buna? Una fundamental buna. Ce te doare sa salvezi un om dintr-o suferinta, daca de tine depinde sa o faci? Nu o sa inteleg vreodata de ce se prefera negrul in locul unui alb imaculat. De ce se alege minciuna in locul adevarului si de ce se alege tacerea in locul cuvantului. De ce se baga capul in nisip cand poti scoate ochii in lume si sa fii un om mai bun. Nuante, da, cu totii capatam nuante de pe urma vietii asteia, dar n-o sa ai niciodata in viata ta vreo scuza ca ti s-au oferit sanse sa faci o fapta buna si ai preferat obscurul.

Si da, nu cred ca exista gesturi fundamental bune, dupa cum nu cred ca exista oameni fundamentali buni, tocmai de asta imi doresc din suflet sa fac un gest ca acela, din generatia Coco Jambo, care sa ma umple de aici incolo si care sa ma transforme in ceea ce eram.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s