Ti-am spus vreodata ca ma iubesti, inceputuri

Nici nu mai stiu cum a inceput totul… Fac acum un efort sa imi amintesc cu exactitate cum s-a nascut acest proiect, chinuita fiind de o raceala care se incapataneaza sa imi apartina si sa zaboveasca aici mai mult decat trebuie.

Da, era undeva prin vara anului trecut. Puiu (n.m. Corneliu Jipa) mi-a spus ca are un text pentru doua actrite, la cererea si incapatanarea mea de a participa pentru o ultima data la Gala Tanarului Actor, de data asta la sectiunea Grup.

Ei bine, m-am gandit ca impreuna cu Diana putem face o figura frumoasa si, odata cu aceasta chestiune, imi rezolvam si eu o treaba de orgoliu legata de  Gala, una din deziluziile mele legate de parcursul de pana acum.

Puiu a spus ca are un astfel de text si ni l-a prezentat. Nici eu si nici Diana nu am inteles absolut nimic din acest text la prima lectura. Mirarea a fost ca nici la a doua lucrurile nu s-au clarificat si de aici a inceput chinul.

Ajung din ce in ce mai mult la concluzia ca actorii care scriu si texte de teatru scriu in primul rand despre ei si pentru ei. Sunt absolut convinsa ca pe parcursul scrierii isi imagineaza exact cum ar arata intreg spectacolul, cu tot cu simboluri si mesaje subliminale, chair daca acestea sunt cunoscute doar de ei.

In principal asta a fost si problema noastra. Acest text are o poveste in spate. Puiu a scris-o dupa o experienta avuta de el, pentru alte doua actrite. Cand scrii un text cu adresa, ca o concluzie a ceea ce traiesti sau sa inchizi o rana pe care o resimti, universul scrierii este al tau si doar al tau.

Sa patrunzi in acest univers inseamna ore intregi de discutii, controverse, lucruri care se bat cap in cap, care nu se potrivesc tuturor, un intreg univers imaginativ pentru unii, real pentru altii. De aici a inceput un lung drum al spectacolului catre lumina rampei.

Intre doua joburi ale mele, trei ale Dianei si naveta luiPuiu, birtul de la UNATC sta dovada a construirii unui spectacol care a avut un drum lung, greu, dar in final placut.

Repetitiile de text le-am dat vis-a-vis de UNATC, in bar, Slava Domnului ca cei de acolo sunt obisnuiti cu astfel de manifestari. Si am stat doua ore pe jumatate de pagina in prima zi si parea ca intreaga poveste ni se dezvaluie.

Puiu ne tot spunea ca drumul corect este acela al umplerii de tot textul, numai asa el poate fi inteles asa cum trebuie. Chiar daca mii de „de ce?” si „cum”-uri ne treceau prin minte, era o treaba sfanta aproape, de a crede, a nu cerceta si a asteapta.

Si ajungeam acasa si credeam ca l-am descifrat. Si vorbeam cu Diana dupa aceea si realizam ca poate acesta este parcursul, aceasta este povestea, aveam senzatia ca am pus degetul pe ea, o stim, o putem intelege, putem fi motivate, va iesi ceva frumos.

Si a urmat o a doua intalnire, a alta jumatate de pagina parcursa, mai multe intrebari…

Nu stiam decat atat… Eu sunt cea care vrea sa o joace pe Sonia,  Diana este cea care a jucat-o pe Sonia si ajunge la declinul personal al actorului care se confunda cu personajul.

Pana aici nimic extraordinar, nici o traire aparte, decat o suma de cioace frumoase, care duc catre o singura concluzei. Cat freamat, cate intrebari si cata iubire se pot ascunde in aceasta meserie. Cat chin, idealuri si vise se pot ascunde in sufletul unor oameni care vor sa faca… cat de mult iti poti dori, cat de tare te poti rani, cat de mult poate sa te doara…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s