Teatru No si Kyogen, la TNB

TNB a anuntat in urma cu o saptamana si un pic, pe site-ul sau, ca ” La Teatrul Naţional din Bucureşti se deschide anul prieteniei dintre Japonia şi Ţările Dunărene”.

Formularea de trista amintire si complet neatractiva anunta o reprezentatie de Teatru No si Kyogen, denumita Nogaku, sambata la Sala Mare.

Nu puteam pierde un astfel de moment, mai cu seama ca anul trecut am pierdut spectacolul de la Sibiu prezentat de Compania japoneza Yorozu Kyogen, pe care mi-am dorit foarte mult sa il vad.

31

Din pacate nu s-a putut pentru ca a fost programat in timpul saptamanii. Mi-am spus ca nu pot pierde ocazia de a vedea un astfel de gen pe scenele noastre, asa ca zis si facut… ma duc!

Nu pot sa ocolesc inceputul serii minunate la TNB. Umbla vorba prin targ ca la teatre sunt cozi la bilete si nu la orice teatru ci la National sunt cozi pana in strada la bilete.

In aceeasi situatie sunt si Teatrul Bulandra si Comedie… nu stiu de Notara sau Metropolis, dar acestea sunt cu casa inchisa de la mijlocul saptamanii, asa am auzit.

Este un lucru minunat pentru care ma bucur din suflet si mi-as dori sa nu fie o simpla pasa a spectatorului bucurestean. De la a auzi de asa ceva pana la a vedea cu ochii tai este o distanta…

Ei bine… m-am dus cu masina la National. Ma gandeam pe drum incurcata unde sa ma parchez si intr-un final mi-am zis ca parcarea teatrului este pana la urma o solutie buna (nu imi place locul cu pricina pentru ca este stramt si ai toate sansele sa fii zgariat, agatat sau cu vreo oglinda sparta).

Am facut rondul la Universitate si am intrat pe Batistei. M-am oprit la trei/patru metri dupa ce am facut dreapta. Nimeni nu se misca… se statea. Intr-un final mi-am dat seama… nu mai erau locuri in parcare. Ma uit in stanga… nimic.

In dreapta… nimic. Ocolesc Nationalul. Prin spate… nimic. Ajung la Rosetti… full. Un loc liber pe trecerea de pietoni. Ma si vedeam la Realitatea la „Smecher de Bucuresti” cu Gogo fotografiata.

Intre noi fie vorba, istetii care cred ca denunta asa-zisii „Smecheri de…” pariez ca sunt pietoni. Atfel nu ar fi vadit rau intentionate unele fotografii si comentarii.

Bun… renunt la gandul de a ma parca pe trecerea de pietoni. Ma gandeam sa aplic planul B… sa ma parchez in statia de taxi-uri din fata Teatrului… Think again! Full si ea… si fac inca o data acelasi traseu… o fi plecat cineva, s-o fi eliberat un loc…

Ei bine nu, nu se eliberase nici un loc, nu plecase nimeni… mai venisera! Disperata… am lasat-o in dreptul unei confirmari de stationare interzisa, pe sensul de mers, alaturi de alti fraieri cu care voi imparti amaraciunea unei amenzi luate pe ochi frumosi.

Numai o minte tampita poate da amenzi in aceste conditii si cum politaii au diploma de excelenta la acest capitol… ma astept la o depesa costisitoare.

Inainte il acuzam pe Videanu, desi imi era simpatic. Acum Oprescu trece prin flacarile Iadului cand intalnesc o astfel de situatie, personajul fiind unul profund antipatic din punctul meu de vedere.

Cu frica in san si cu imaginea barii din spate zgariate am fugit… am intrat la fix si am asteptat in tihna spectacolul. Incepe, pazea! Nu s-au stins luminile in sala.

In schimb a urcat o cuconita pe scena, arata a profesoara mai mult… tern imbracata, cu un costum larg pe ea care tipa parca „sub hainele acestea se afla o femeie casta”. Se prezinta frumos, isi aseaza ochelarii la ochi si incepe sa povesteasca ceea ce vom vedea.

4

Pentru ca nu avea nici cel mai mic talent/interes/chef sa ne faca pe noi astia sa intelegem in primul rand de ce se afla acolo, evident ca nimeni nu a asculatat-o. Pacat…mai tarziu mi-am dat seama ca si acea fiinta avea suflet si trebuia ascultata.

A citit dintr-un soi de caiet program cred ca 15 minute. Mai mult, dupa modelul fetei de la meteo, ne arata exact ce si unde se vor desfasura actorii. Citea chiar si completarile de genul „in partea stanga a scenei, cum priviti dumneavoastra…”

A plecat in sfarsit… toti au aplaudat decizia ei de a inceta lectura, care parea mai mult pentru ea decat pentru noi. Si se stinge sala, se aprinde scena…

Decorul: Un covor patrat in partea dreapta, delimitat de trei stalpi, care anuntau spatiul de joc. Pe covorul crem se intra prin stanga, acolo unde era desfasurat un altul, in sensul unui culoar de trecere din lumea de dincolo in prezent.

Intra actorii…doi. In chimonouri amandoi, barbati evident. Unul dintre ei avea capul acoperit de un soi de caciula care se prelungea pana jos. Acest indiciu si costumatia in sine te duceau la gandul ca ea este matusa din prima piesa, „Sake-ul matusii”.

Incepe piesa… dialogul. Aud limba japoneza si ma amuz. Este o limba nostima imi zic asteptand sa existe undeva o subtitrare…. Macar o fatuca japoneza cu pancarde pe care sunt scrise dialogurile…

Ceva, orice text scris care sa ma faca sa inteleg ce spun oamenii pe scena… Ajutor! Subtitrarea intarzie sa apara… nu se poate imi zic… subtitrarea de fapt NU EXISTA!

Ei bine, 70 de minute in compania unui gen de teatru pe care imi doream sa il vad inca de acum un an, pentru care vroiam sa strabat la orice ora drumul Bucuresti – Sibiu erau aici, in fata mea, in forma lor virgina, pura si … netraduse!!!

Nu stiu daca asa a fost si spectacolul de la Sibiu, nu stiu daca aceasta este procedura cu spectacolele japoneze, caci este pentru prima oara cand vad asa ceva, dar mi se pare o tampenie fara margini.

Mai mult, cucoanele de langa mine aveau si aprecieri de genul… „ce frumos!” atunci cand unul din actori radea cu gura pana la urechi, pentru ca de fapt textul era unul comic – am aflat in A4-ul program pe care l-am luat la finalul piesei evident.

Spectacolul a fost de fapt o alaturare a acestor doua genuri de teatru japonez traditional, care nu s-au intrepatruns in nici un fel ci pur si simplu s-au succedat cu o pauza de 3/4 minute.

Dupa ce s-a terminat piesa Kyogen a urmat genul No (in care rolurile principale sunt detinute de Zei, spirite, Moarte, Dragoni). Este un gen de teatru „serios” ne explica fituica program si exista mai multe chei, scoli de practicare a lui.

Scena era goala, se pregateau actorii pentru cea de-a doua interventie. Vedem deodata o tipa uscativa insotita de o japoneza ca se ridica din randul din fata si merg in culise. La cateva secunde, au intrat in sala pe intrarea spectatorilor.

Deodata, uscativa s-a dus glont in randul trei si a atentionat o persoana aflata la mijlocul randului, pe principiul „da-o mana in mama pana in fata la sofer”, sa nu mai fotografieze.

La un moment dat vine japoneza cu care intrase in culise. Schimba cateva onomatopee, adica au un dialog civilizat in traducere, iar tipa isi ia inima in dinti. Usor clatinata, dar iritata la culme intra pe scena si spune autoritar „Va rugam sa nu mai foto… adica sa nu folositi blitz-ul… ce mai, va rog sa nu mai fotografiati, multumesc”.

Bun… toata lumea o priveste ca pe un fapt divers si se stinge din nou sala… incepe a doua parte. Ei bine, acesta a presupus si aparitia unui cor si a actorilor care au acompaniat corul.

Instrumentele erau extrem de interesante. Un soi de tobe, de doua feluri, si un fluier. Ca niste roboti, fara nici un fel de expresie faciala, actorii s-au asezat in genunchi. Si-au asezat scaunele foarte ordonat dupa care au luat loc si au inceput sa cante.

Personal nu mi-au placut nicodata ritmurile asiatice. Vocile sunt interesanta, sfasietoare la un moment dat.

Ritmul mi se pare imposibil. M-am concentrat si am incercat sa vad exact fiecare ce are de facut. Picatura chinezeasca nu este aceeasi cu cea japoneza pentru ca unul dintre actori era complet artitmic… mi s-a parut.

Corul… niste voci excecptionale… ei vorbeau de fapt… pentru mine, spectatorul fara subtitrare, textul lor a reprezentat doar un potpuriu de sunete animalice care la un moment dat s-a impletit cu cei care cantau si totul suna si bine… dar asta a durat doar cateva secunde.

2

Ce au facut actorii pe scena nu am putut sa imi dau seama… mai imi aminteam pasaje pe care le spusese madama de la inceput, dar doar flash-uri, fara legatura intre tablouri.

Acest gen de teatru are nevoie de liniste multa si rabdare, exact ceea ce ii lipseste spectacorului fitos de National care vine la teatru doar prin invitatii si numai in serile in care toata protipendada este prezenta.

Finalul se apropia… Actorii ieseau din scena pe rand, doar ca erau multi si a durat ceva. Un spectator mandru de el ca a rezistat pana la final, intr-un moment de exaltare firesc, credea el, a batut din palme.

Nimeni nu l-a urmat…a incetat. Incapatanat, parca vrand sa urle in gura mare ca s-a terminat in sfarsit, mai incearca o data. Nu i-a iesit nici acum… a renuntat intr-un final.

11

Au iesit toti actorii, aplauzele au curs si eu am plecat. Pariez ca s-au ridicat in picioare toti fitosii pentru a aplauda si multumi conducerii Nationalului pentru regalul de teatru oferit.

Urat ce s-a intamplat si urat ca eu, spectator care nu cunosc dar mi-ar placea sa stiu, sunt mai mult incurcata decat lamurita. Urat ca Teatrul National nu este emblematic si ii compatimesc pe strainii care vin la Teatrul National I.L. Caragiale pentru a vedea un crampei din teatrul romanesc pur.

Altfel de ce sa se numeasca I.L.Caragiale? Adica daca vreau sa il vad pe Cehov… oare ma pot duce la Teatrul Shakespeare’s Globe cand sunt in trecere prin Londra?

P.S. Evident ca ma voi duce de fiecare data cand am ocazia sa vad un astfel de gen si evident ca, pe fond, lucrurile m-au atras. Pentru cei care vor sa stie mai multe, iata despre ce este vorba… aici

Anunțuri

2 gânduri despre „Teatru No si Kyogen, la TNB

  1. Bonjur Lacramioara,

    Interesanta cronica. 😉

    Am preluat-o deja pe portalul Bucuresti-Tokyo 2.o (http://bucuresti-tokyo.ning.com/) de unde oricine poate afla ce se mai intampla „pe bune” pe axa descrisa de cele doua capitale.

    Sper sa scrii cateva randuri (oricat de critice) si despre acest portal si sa facem schimb de link-uri.

    Pe curand,

    – Geo

  2. Buna Geo,

    Mai, daca iti foloseste parerea mea nu pot decat sa ma bucur. Am vazut unde apare pe Bucuresti-Tokyo si am un mic amendamet. Se specifica acolo ca sunt „actrita, teatrul „Radu Stanca” (Sibiu)”, ceea nu este tocmai exact. Eu sunt actor colaborator al Teatrului Excelsior si Masca din Bucuresti.

    Altfel, promit ca scriu cateva randuri despre portalul B-T pana cel tarziu maine seara si sa facem schimb de linkuri.

    Multumesc mult,
    Lacramioara

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s