FNT 2009

N-am mai scris demult desi de multe ori am spus ca ajung acasa si mai scriu ceva pe blog despre ce am mai vazut la teatru, la cinema, despre marile tepe pe care le poti lua cu cei care se angajeaza sa-ti faca o mobila banala, despre cat de mult respect am pentru zidari, instalatori, electricieni, cum sa-ti faci o casa singur in multe, multe luni si… lista poate continua.

Dar nu, las celelalte subiecte deoparte pentru unul care nu mai poate astepta…arde. Se numeste Festivalul National de Teatru, mai precis, vreau sa scriu despre spectacolele pe care le-am vazut pentru ca am citit cateva cronici care m-au infiorat.

Incep cu cel despre care mi-am promis ca o sa scriu exact cum o sa ajung acasa. Drumul lung, ploaia marunta si oboseala m-au impiedicat la momentul acela, dar mi-a revenit pofta de a scrie cate ceva pentru ca tocmai am citit cronicile doamnei Ileana Lucaciu .

Pentru generatia Hi5, cu dragoste

“Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, un spectacol al Teatrului National din Timisoara. Din punctul meu de vedere, cuvantul care descrie tot ce s-a intamplat la nationalul bucurestean este interesant, cu majuscule, bold si mare, mare cat sa vada toate Barbie si toti surogatii sai.

Scrie pe acest blog un om care inghite zilnic numai “cum sa-uri”. Un om satul pana peste cap de diete zilnice, alimentatie sanatoasa in patru pasi, ponturi simple pentru o viata frumoasa, cum sa-ti dresezi animalul pentru a-ti alunga stresul s.a.m.d.

Lista este atat de lunga incat textul semnat de Mihaela Michailov devine chiar insuficient pentru toate artificiile la care putem apela pentru a ne simplifica viata. Este minunat ca, la un moment dat in evolutia omenirii, masinile au inlocuit munca fiecarei persoane.

Dar sa ajungi sa inlocuiesti simple tare, obiceiuri, pana la urma excese care nu sunt intotdeauna daunatoare si sa le faci hrana pentru frigidele, complexatii, tulburatii si frustratii societatii in scop comercial mi se pare aproape… sa nu spun un cuvant mare… dar cred ca e o crima morala cel putin. Aceasta este tendinta, culmea, vazuta ca o treapta a evolutiei noastre, personale…

Ei bine, aceasta industrie americana senzationala a “cum sa”-ului ne transforma in ceva artificial, in care viata inseamna laborator, mediu steril, copiii sunt plozii care nu stiu pe unde trece Dunarea dar stiu toate componentele active ale cremei de corp and so on.

Mie nu numai ca mi s-a parut extrem de interesanta si montarea si textul, dar m-am simtit razbunata. Pentru toate momentele in care citesc pe site-uri din afara “Sfaturi practice pentru bagatul in ac” si a doua zi vad o carte similara pe tarabe despre care aud ca a avut si vanzari record.

 

Cred ca in prezent, noi toti facem un pas mare catre artificial, iar spectacolul trage un semnal de alarma din acest punct de vedere si cred ca este binevenit.

Pacat ca au plecat tineri din sala, iar faptul ca acei tineri s-au ridicat este irelevant tinand cont de faptul ca este posibil ca ei sa faca parte din categoria celor care stau in fata oglinzii trei ore inainte sa vina la Teatru, pentru ca da bine sa spui ca te duci la Festivalul de Teatru, pari cult.

Sunt acele persoane care nu stiu ca, in momentul in care alegi sa te ridici si sa pleci de la un spectacol, film sau ce o fi nu trebuie sa urli in gura mare (pardon, tocurile cat mai subtiri si cat mai ascutite) ca tie nu ti-a placut spectacolul, pentru ca exista si oameni care te vor contrazice.

Aceste randuri sunt de fapt adresate actorilor care nu cred ca s-au simtit foarte k la final cand niste aplauze anemice si de complezenta le-au insotit iesirea din scena.

A fost un experiment teatral, despre cum suntem, ce putem fi si cata lipsa de substanta poate avea fiinta noastra daca ne pierdem controlul si vom inceta sa gandim si sa ne gandim.

Intotdeauna am spus ca teatrul nu e viata reala si chiar cred acest lucru. Teatrul trebuie sa fie viata in sine, care incepe acolo si se stinge odata cu prima lumina din sala. Care respira prin actor si legatura sa cu spectatorul, care se imbogateste din relatiile, simbolurile si talentul actorilor si regizorului deopotriva.

Ei bine, in “Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, s-a nascut in epubreta generatia Hi5, gen cum sa fii cool ca o anorexica (Mananc, inghit, vomit), cum te poate lua valul fara sa mai ramana nimic din tine.

Un spectacol interzis persoanelor care vin la teatru cu textul in fata si il urmaresc din carte sau celor care se cred mai cooltzi doar pentru ca au pasit acolo, special la ora la care sunt vazuti de cine trebuie…gen!

Cum traversează Barbie criza mondială

Regia: Alexandra Badea

Actori: Alina Reus, Victor Manovici, Sabina Bijan, Cătălin Ursu, Colin Buzoianu, Sabina Reus

Scenografia: Velica Panduru

P.S. Unii dintre actorii din aceasta distributie si-au luat revansa pentru “Trei surori”, prezentat tot in cadrul FNT-ului

“Amintiri din epoca de aur”, vindecarea unei rani inca deschise

Ura… stim sa facem umor de calitate, subtil, nu gros, strident si ostentativ. Avem scenaristi, regizori si actori foarte talentati care stiu sa vorbeasca dincolo de ei.

“Amintiti din epoca de aur”… voi scrie la final echipa de productie pentru ca este numeroasa. Regia este colectiva, doar scenariul ii apartine lui Cristi Mungiu si atat.

De la “Hartia va fi albastra” pana acum, mi-am spus ca daca mai vad un film despre revolutie, va fi din greseala sau numai daca sunt intr-o stare avansata de inconstienta.

Aveam opt ani la Revolutie. Nu mai imi amintesc mai nimic de atunci. Nu imi amintesc tensiuni, stat la coada, statul in frig, pe intuneric, bananele si portocalele servite o data pe an, asa cum se pare ca a fost.

Pot spune deci ca am avut sapte ani de acasa feriti de chinurile comuniste. Aud acum povesti despre cum era si ma crucesc. Odioasa perioada si, cu cat vezi mai mult din ceea ce au indurat unii, cu sau fara voia lor, te infiori.

Mai pe scurt, nu imi amintesc mai nimic, iar invocarea acelei perioade de catre cinematografia noastra nu ma impresioneaza asa cum ar impresiona pe cineva care a trait toate acele lucruri. Minimalizez valoarea filmului si prefer sa nu mai vad…

Ei bine, “Amintiri din epoca de aur” este un film necesar cred eu, atat pentru cei care au strigat “Ceausescu si poporul”, cat si pentru cei care nu-si amintesc mare lucru de atunci sau care s-au nascut dupa revolutie.

Cred ca acea perioada odioasa merita o astfel de abordare. Semnifica inainte de toate vindecarea si detasarea de comunism, zic eu, si cred ca modul acesta de a privi comunismul si in general intamplarile care ne-au marcat profund, este prin excelenta romanesc.

Cred ca astfel, incet, incet, ne vindecam o rana inca deschisa, care doare si acum si recidiveaza din cand in cand pe ici, pe colo.

In cateva cuvinte… mi-a placut, am ras copios si m-am simtit pe maini bune, sigure, profesioniste.

Foto: amintiridinepocadeaur.ro

Citisem tot ce se poate citi despre film inainte sa il vad. Credeam ca scartaie montarea mai multor scurtmetraje intr-un lungmetraj, dar, surpiza… nu a fost asa.

Intri in conventie pe loc. Asisti la Legende urbane din perioada comunista. Legenda activistilor care s-au dat in lanturi de balci toata noaptea, la ordinul autoritatii comuniste, Legenda cumpararii de Dacii pe sticle si borcane vandute, Legenda profesorilor zelosi, care vor sa ii invete carte pe oamenii muncii, Legenda jurnalistilor din epoca de aur, Legenda politistului ceausist sau a oualelor de la Avicola, care cumpara fericirea.

Da, imi amintesc si eu de episoadele din acea vreme – “Sticle, cumpar sticle!” sau “Hai sa taiem porcul, dar sa nu ne vada toti” sau “Voi circula azi cu masina ca sunt pe par” s.a.m.d.

De un umor nebun primele patru scurtmetraje. Cred ca cel mai mare castig al filmelor realizate de noul val de regizori este ca sunt facute cu rigoare si stiinta. Intr-un mod profesionist, sunt facute ca la carte… in special primul cred eu…parca e pus cu mana (precum palaria in capul lui Ceausescu – vedeti filmul si veti intelege).

Montajul nu are cusur… personal am o problema cu montajul in filmele romanesti pentru ca este atat de important si atat de prost facut in unele filme incat…Doamne, cata bunavointa iti trebuie sa nu te ridici de pe scaun.

Coloana sonora este inspirat aleasa, culorile cadrelor calde, de comedie, jucause, imaginea este alerta, vioaie, orice secunda este vie, exista, este in fiecare dintre noi. E ca un fel de remember, dar unul binefacator, o aducere aminte ca o pledoarie finala.

Voi scrie despre fiecare in parte, caci altfel nu se poate…imediat!

Concurs de scenarii

Am doi colegi foarte talentati, Alex Ranta si Dragos Cristea, pe care mi-as dori sa ii tentez cumva sa isi trimita scenariile pe ici pe colo. In speranta ca vor citi si alti oameni interesati, talentati si dornici sa realizeze ceva, iata:

Lume, lume, concurs de scenarii.

“Asociatia Culturala Control N organizeaza, in perioada 15 aprilie – 31 iulie 2009, etapa nationala a Concursului de Scenarii NISI MASA.

Concursul se adreseaza tinerilor scenaristi, profesionisti si amatori, cu varste cuprinse intre 18 si 28 de ani. Inscrierea la concurs se face trimitand un scenariu de scurtmetraj, puternic legat de tema din acest an: “Tabu”.

Scenariile trebuie scrise conform ghidului postat pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu si trimise prin posta, pana pe 31 iulie (data postei) catre: Asociatia Culturala Control N, OP15-CP10, Bucuresti, 053120.

Scenariile vor fi tiparite si capsate, continand pe prima pagina titlul scenariului, numele si datele de contact ale autorului. Un exemplar electronic, in format RTF (rich text format) va fi trimis de asemenea prin e-mail, la adresa scriptcontest@controln.ro.

Aplicatiile vor fi insotite de un formular de inscriere, disponibil pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu.

Autorii pot adauga si un document de maximum o pagina, in care sa mentioneze motivele pentru care s-au decis sa participe la concurs si felul in care scenariul lor se leaga de tema concursului, “Tabu”.

Mai multe detalii despre inscrierea la concurs, conditii de participare si ghidul de baza pentru scrierea scenariilor se gasesc pe site-ul www.nisimasa-scriptcontest.eu sau pot fi obtinute scriind la info@controln.ro.”

Sursa: Mihai Fulger

Succes tuturor!

Bucuresti-Tokyo 2.0

Nu-mi displace cu nimic site-ul/blogul. Arata bine, este dinamic si se vede ca exista cineva in spatele lui care se ocupa cu strangerea de informatii proaspete.

Ceea ce nu are si as fi vrut sa vad… mai multe traditii – dar nu in format video, ci text, cu prezentari, referinte si explicatii.

Si un lucru extrem de important: ciudateniile acestui popor… cum le avem noi pe ale noastre, si japonezii trebuie sa aiba metehnele lor.

Una peste alta imi place, este in regula si lucrul pozitiv este ca sunt multe fotografii, video si explicatii pentru fiecare dintre ele. La mai mult si la mai mare.

Pescuit sportiv, un film de Adrian Sitaru

Un lucru rarisim s-a intamplat de la premiera acestui film (13 februarie) si pana astazi. Nu am citit nici o cronica negativa, dar nici nu au scris foarte multi cronici.

Nu s-au ingramadit sa-l desfiinteze pe Sitaru, dar nici sa-l laude foarte multi critici senzationali. E un lucru bun zic eu ca scepticii au tacut si au lasat sa curga interviurile cu acest tanar regizor care merita urmarit.

Filmul este… nu stiu cum, nu stiu sa il descriu intr-un cuvant. Cert este ca m-am simtit bine cu ei si am fost si eu la picnicul lor. Am asistat la intreaga poveste, mi-am facut sperante pentru un anume deznodamant.

Sistemul in care s-a realizat filmul, Dogma (camera subiectiva, din perspectiva personajelor), m-a naucit la inceput. Scena din masina m-a ametit la propriu si imi doream sa ajunga mai repede.

M-am obisnuit pe parcurs cu imaginea si cand am intrat in poveste, imi doream un unghi al cate unui personaj pentru a avedea ce simte. Da, interesant mod de a filma, dar doar daca sta in picioare povestea.

Daca nu, se pierde totul pentru ca este obositor si ametitor, la propriu.

Ea, Miha, impreuna cu amantul, Mihai, ies la un picnic intr-o zi frumoasa si insorita. Atmosfera de afara este linistita, cu soare, te imbie la contemplare si liniste.

Cei doi indragostiti sunt agitati, au remuscari si sunt chinuiti de greutatea deciziilor pe care vor sa le ia. Miha nu poate sa ii spuna sotului, “Pisi”, ca isi iubeste amantul si vrea sa ramana cu el.

Mihai a luat decizia sa nu mai predea la scoala la care este profesor din cauza discutiilor avute cu directoarea, doar ca nu se simte impacat cu acest lucru si este o decizie pripita.

Mai mult, nu intelege de ce Miha amana sa ii spuna sotului de aventura lor si are aceasta neliniste, a ratarii, incertitudinii si ezitarilor permanente.

Se cearta pe drum, se impaca cu jumatate de gura. Miha il mangaie pe Mihai dupa care il indeparteaza cu un nou repros, atmosfera devine grea, tensionata, gata sa explodeze, stii ca se va intampla ceva, vrei sa se termine cumva povestea… sunt prea multe semne de intrebare.

In timp ce se certau, accidenteaza o prostituata de pe marginea drumului, pe care o cred moarta. Ca in orice familie, barbatul refuza pacatul, femeia musca din mar.

Mihai vrea sa o duca la spital, Miha vrea sa isi acopere urmele si sa o lase asa cum este… nu pentru ca este infrigurata de idea crimei ci pentru ca ii este teama ca intreaga aventura se va descoperi.

Prostituata isi revine si abia atunci incepe povestea. Filmul lasa loc de interpretari personale. Povestea este atat de adevarata incat fiecare ii poate atribui cursul si finalul sau.

Eu l-am inteles in sensul in care prostituata este un soi pe pestisor de aur care le rezolva angoasele, de care vroiau sa scape, si care se intoarce in mediul sau, ca intr-o partida de Pescuit sportiv.

Este un soi de “zana buna” (daca se suporta aceasta asociere!) care le deschide ochii si le arata calea cea buna. Maria Dinulescu este fenomenala. Este o prostituata cu intentii bune, care stie sa isi faca meseria si este la dispozitia clientului.

Stie, din experienta, ca cei doi au probleme si le arata, in felul ei, ca placerea unei relatii si a iubirii este prezenta si pot profita de ea din plin. Fiecare trebuie doar sa stie ce vrea.

Eu cred ca dorinta Anei pentru Mihai s-a consumat, iar eliberarea cu care s-a fumat tigarea de dupa a insemnat de fapt punctul in care au luat-o de la capat. Stiind exact ce vor, amandoi. Miha pe Mihai si invers si Mihai s-a intors chiar si la scoala.

Maria Dinulescu este o incantare. O partitura executata ca la manual, cu priviri exacte, fara gesturi, cuvinte sau zambete care sa bruieze. Totul facut profesionist. Excelenta, reala, adevarata.

In Adrian Titieni am vazut barbatul indragostit, care sufera pentru femeia care nu este a lui in totalitate, este bland, rabdator, atragator… barbat intr-un cuvant.

Ioana Flora cred ca are personajul cel mai…. nu greu, altfel. Ea este cea mai alunecoasa, cea mai de raso-plansul, un personaj dragastos, gelos, credincios, rautacios, posesiv.

O femeie trezita la realitate de gelozie si gandul ca pierde barbatul pe care il iubeste si pentru care este in stare de… multe, dar, atentie, nu orice!

Nu este un ingeras, nu se face vinovata de pacatul capital, dar este foarte sensibila si sincera.

In concluzie este un film care trebuie urmarit. Pentru ca este primul lung metraj al unui regizor tanar, pentru curajul avut sa faca un astfel de film intr-un astfel de stil si pentru actori, care sunt excelenti.

Mergeti sa il vedeti si nu il judecati exact cum v-ati ridicat de pe scaune. Acordati-i putin timp, trebuie sa se acomodeze intai. Dar mergeti la cinema…

Razvan Mazilu si invitatii sai, la Opera Romana

Pentru cineva care nu il cunoaste pe amfitrion (si aici ma refer, firesc, la Razvan Mazilu), un astfel de spectacol ar putea fi considerat inca o spalare de “resurse”.

Suna urat, violent si socant, dar, din pacate, aceasta este societatea in care traim. De la Vladica pana la Opinca, oamenii spala bani, fura, impusca, scuipa, bat, injunghie si se prostitueaza.

Despre asta ne vorbesc ziarele si televiziunile zilnic. Nu cred ca e gresit sa privim orice initiativa frumoasa in acest sens, fiind ancorati in realitatea media care ni se serveste in cel mai deontologic mod cu putinta.

Ei bine nu, de aceasta data nu este asa. Doar daca ii privesti ochii acestui Răzvan Mazilu realizezi ca cea mai mare calitate a sa este generozitatea.

Acesta este si motivul pentru care, anual, organizeaza o seara de gala in care isi invita prietenii pentru a ajuta, cu fondurile stranse in urma vanzarii biletelor, liceele de coregrafie din tara.

Bravo, bravo de trei ori bravo atat pentru initiativa cat si pentru show in sine. Extrem de bun. Momentele, nelegate in nici un fel datorita viziunii regizorale “originale” si complet inexistente, au fost o incantare.

Seara a inceput cu un montaj bun despre liceul de coregrafie care trebuie ajutat, cel din Iasi si a continuat cu inregistrarea lui Marcel Iureş, care ne citea din jurnalul lui Vaslav Nijinki, acest “zeu nebun al dansului”.

Momentele de lectura s-au repetat pe tot parcursul show-ului, iar Marcel Iures a fost asa cum este el intotdeauna, un superlativ.

De notat si operatorul, care a surpins tot ce trebuia la Iures – o respiratie, o privire, un oftat, un dubiu sau o declaratie de credinta.

Toate momentele au fost exceptionale, iar artistii au facut ceea ce trebuie sa faca… sa taca si sa demonstreze. Trebuie remarcate mai multe momente.

Mai intai fragmentul prezentat de Razvan Mazilu din “Jocul de-a Shakespeare”, in coregrafia lui Ioan Tugearu, pe versurile recitate de regretatul Ştefan Iordache.

Moment de geniu coregrafic si de dans cred eu. Cat de firesc, expresiv si curat a fost interpretat acest moment. Chiar daca nu stiai cine a semnat coregrafia, il recunosteai pe Tugearu din primele momente.

L-am vazut o data la TVR cand spunea ca el a fost apreciat nu atat pentru tehnica foarte buna sau originalitatea geniului sau artistic cat pentru trairea sa.

Da, atat cat am avut sansa sa ma aflu sub “mana” lui Ioan Tugearu, am recunoscut un talent al trairii prin dans. Orice gest respira, vorbeste si simte. Il vezi cum sufera sub ochii tai si nu mai ai nevoie de nici o explicatie in plus.

Este cu adevarat un maestru. Un profesionist, care stie sa respecte, sa fie aspru, generos si, cel mai important, sa invete, asa cum a facut cu Mazilu.

In fragmentul “Richard al III-lea”, Mazilu este acel rege slut care isi da “regatul sau pentru un cal” in zadar insa. Hatru, dar uman, nemilos dar demn de mila, istoria lui Richard al III-lea a fost un moment de gratie totala.

Campionul Urzica este senzational. Diferenta intre inelele vazute la televizor si exercitiul live este enorma. Nu am putut sa imi controlez un usor “stai!” in timpul exercitiului sau.

Un campion. O mobilitate extraordinara, puterea in brate si autocontrolul sunt doar cateva din trasaturile acestui campion pe care l-am vazut in ipostaza sa artistica.

Putin ciudat la inceput, dar usor, usor realizezi ca Marius Urzica iubeste frumos, ca poate fi pasional, iar miscarile lui pot fi declaratii de dragoste veritabile.

Cele doua colege ale sale, Simona Georgescu si Elena Velicu, m-au lasat cu gura cascata, la propriu. Un simplu cerc si doua panglici pot avea si ele viata si pot reprezenta si ele tumultul si creatia unor profesionisti. Extraordinare fetele, merita urmarite.

Acrobata elvetiana Monique Schnyder a fost dovada vie a faptului ca fiecare crampei din corpul nostru poate intruchipa o poveste. Momentul ei a fost al unui creator care s-a nascut, s-a bucurat, a construit si a disparut.

Totul in corpul ei lucra: degetele, picioarele, mainile, fata, bazinul…totul. Ce se poate face doar stand in cap sau doar asezandu-te pe un scaun ? Asa ceva nu trebuie spus, ci vazut!

In program au fost si momente ale lui Razvan Mazilu din “Umbre de lumină“, “Urban Kiss si “Simfonia fantastică“. De notat Monica Petrică, o balerina ale carei miscari te fac sa te indragostesti de balet.

Suava, sensibila, fara bruiaje si dintr-o respiratie, fiecare miscare a sa era o poezie. Exceptionala arta! Exceptionala modalitate de comunicare…

Alexander Bălănescu a acompaniat micii idansatori ai liceului de coregrafie din Bucuresti. “Rascolitor” spunea cineva despre partitura sa… subscriu cu totul… foarte bun, intr-adevar.

Nu cred ca m-a rascolit ceva mai mult in acest spectacol decat momentul din Richard al III-lea si Gigi Căciuleanu. Exista momente in arta, in care nu poti respira… crezi ca deranjezi un moment de creatie.

Ceea ce se naste, exact sub ochii tai, este atat de frumos incat nu poate fi atins nici macar cu o respiratie. Cata tehnica, cata metafora si simtire in acest dansator.

Un bufon desavarsit, care ne-a aratat o viata in roz si se dezvaluia pe el, trist, cu suflet si singur. Gigi Caciuleanu – de urmarit, observat si invatat (atunci cand este in tara evident).

Finalul a fost emotionant cu totul. Razvan Mazilu si Gigi Caciuleanu, in ipostaza celor doua generatii de dansatori, predau stafeta unui micut balerin.

Un copilas frumos, caruia ii transmiteau tehnica lor si pe masura ce acesta invata de la ei ce inseamna dansul, Gigi Caciuleanu ne deslusea intreaga poveste. Razvan Mazilu le dadea miscarile tuturor, iar ei le executau dupa portul si infatisarea lor pentru cei care vor fi.

Emotionant si valoros…foarte bun spectacol. De notat ca la final regizorul a vrut din nou sa isi atraga laudele fortat, dar evident ca a esuat pentru ca erau prea multe talente autentice pentru a reprima orice initiativa fabricata.

P.S. Din pacate nu am gasit o alta inregistrare cu Gigi Caciuleanu in calitatea sa de dansator… asa ca m-am multumit cu acest filmulet…

Despre Mihaela Radulescu

Nu i-as fi dedicat un post singurel singurel daca nu as fi vazut-o de prea multe ori bravand cu aceasta dubla calitate a ei…cea de regizor-prezentator (ma rog… ea se crede si realizator, scriitor, filozof, atoatelumesti stiutor).

Sunt un om de buna credinta, asa spun eu, si incurajez pe oricine vrea sa faca aceasta meserie – fie ca este vorba de regie, actorie, scenografie, coregrafie, arte vizuele…etc.

Stiu cat de greu este si mai stiu ca este cumplit sa treci peste toate Mihaelele si toti Radulescu cu pretentii de talente autentice.

Poate ca femeia are talent regizoral, dar cu siguranta nu l-a dezvaluit inca. Pentru ca ceea ce a facut din ultima sa opera nu se numeste regie ci este o dovada clara a discrepantei care exista intre talent innascut si unul fabricat.

Doamna Radulescu a regizat spectacolul “Razvan Mazilu si invitatii sai”, care a avut loc la Opera Romana, pe 10 februarie. Artisti exceptionali invitati, un spectacol valoros din acest punct de vedere – voi scrie strict despre spectacol in postul urmator.

Despre regie as vrea sa discutam acum… Mai, daca nu o informeaza cineva urgent pe madam Radulescu ca regia de televiziue si cea de spectacol sunt doua lucruri diferite, este in pericol sa devina penibila.

Ceea ce ea numeste regie a fost o succesiune de momente (exceptionale altfel), legate intre ele doar pentru cunoscatori, cu un mesaj pe care il simteau doar ei si… cam atat.

Sa ii explice cineva ca regia de spectacol nu are pauze publicitare. Nu trebuie sa se opreasca un tablou pentru a incepe altul si nu trebuie sa se numeasca Razvan Mazilu in familie pentru ca ea sa ne explice ca se iubeste mult cu el si ii face acest DVD regizat de …cine altcineva… in dar.

Nu… un regizor nu face risipa de nimic. Pentru el toate sunt importante: cuvintele, sentimentele, faptele, conceptele, metaforele… toate, toate. Si, culmea, un regizor vorbeste prin opera sa… nu despre opera sa inainte ca aceasta sa se nasca.

E vorba de un alfabet al acestei meserii care se invata in scoala. Nu in televiziune, presa sau viata. In scoala, cu exercitii multe, carti citite, exemple de urmat si sfaturi de bagat la cap.

O alta parere despre regizorul Mihaela Radulescu (nici macar pseudoregizor nu pot sa ii spun pentru ca nu este nicicum in aceasta meserie doamna cu pricina) o puteti citi din cronica Gabrielei Lupu din Cotidianul (titlul este perfect pentru cine si ce vrea aceasta fiinta de la acest domeniu).

O cititi aici

P.S. Dupa aceasta seara chiar cred ca Andreea Marin este autentica… asa lacrimogena cum e ea.

Elena Gheorghe ne va reprezenta la Moscova

Cred ca este cea mai buna alegere. Am incredere in piesa si, cel mai important, cred foarte mult in Elena Gheorghe, o tipa talentata si frumoasa.

Arata bine, se misca bine si are o voce excelenta. Piesa este si ea potrivita pentru Eurovision si cred ca de aceasta data vom egala succesul Luminitei Anghel cu Sistem.

Vreau in mod deosibit sa imi exprim bucuria sincera pentru acest Laurentiu Duta, o voce tacuta, discreta si profesionista.

Chiar cred ca aceasta este cea mai sigura cale catre o cariera si profesionalism. Aceasta este calea si Laurentiu Duta a respectat-o intocmai.

Este un om de muzica ce a fost constant intotdeauna. Niciodata nu s-a intins dincolo de cat si-a asezat si a stiut sa evolueze – cel mai important lucru.

Cred ca merita o atentie deosebita si nu putea fi alt castigator al selectiei nationale.

Cat despre Elena Gheorghe, este o voce excelenta, lucrata, profesionista si cred in ea. Am si avem siguranta ca trimitem acolo pe cineva care nu falseaza, nu se sufoca, stie sa isi dozeze aerul si vocea pentru toata piesa.

Ma bucur ca a luat si recunosc… chiar daca suna aiurea… am pariat pe ea! (si pe ea, e drept).

P.S. Cred ca TVR-ul a dat dovada de fair play si si-a platit o datorie morala fata de Biondo – niste voci senzationale… extraordinare, care trebuiau sa castige anul trecut. Dar nu sunt romani… si cred ca invitatia TVR a fost de fapt o plata morala a ceea ce s-a intamplat anul trecut.

Prezentatorii…EXCELENTI. Glumele au fost bune, chiar daca textele au fost semnate de Dan Teodorescu. Mi-au placut sincer baietii si m-au facut sa rad.

Show-ul…foarte bun. Pentru a nu stiu cata oara imi mentin parerea… Profesionisti ca la TVR nu exista in nici o alta televiziune din Romania. Oameni care respecta alfabetul meseriei, invatat pe bancile scolii…si nu a vietii… Sunt oameni care nu fac rabat de la calitate.

Orice poti reprosa TVR, mai putin acest lucru. Acolo inveti, acolo se invata si cred ca un om format la TVR este cu cel putin 10 clase peste orice Protevist, Antenist sau altceva. Bravo lor!

Eurovision 2009 – Partea a III-a

Vreau sa dedic un post separat acestui capitol al Eurovision pentru ca el merita o atentie aparte. Motivul este simplu.

Vreau sa vorbesc despre acest Costi Ionita care s-a comportat aseara ca la… tata acasa, atunci cand sta el cu fratiorii lui si le da flori la toate fetele frumoase.

Nu am nimic cu personajul, ba ma si amuza uneori dar sa crezi ca poti sa faci ce vrei tu acolo, unde regulile sunt altele, seriozitatea este alta si nu ar trebui sa functioneze lucrurile dupa prietenii inseamna ca esti trufas fara nici un motiv, iar asta se numeste altfel… prostie cred.

S-a si scapat la un moment dat, crezand ca e la o carciuma cu o bere in fata, cand a spus ca cineva a acordat nota 2 pt Blaxi Girls, in ciuda faptului ca el credea ca respectivul ii este prieten.

Pai ce facem… impartim ca in familie felia de tort? Chiar cred ca nu mai sunt astea culisele Eurovisionului si acest om a luat cam multe felii din el crezand ca i se cuvin si atat.

Da, personajul are acest simt, cu care se descurca. Cum, necum, el intotdeauna se descurca, lanseaza trupe, oameni, nume… si chiar ii lanseaza.

Este clar ca are acest talent, dar abuzeaza si nu isi cunoaste limitele.

Am vazut ca fetele de la Blaxi Girls aveau baloane branduite, Costi le-a daruit flori si sampanie tuturor de acolo, ceea ce e un gest frumos pana la urma.

Am avut insa revelatia unuia dintre parintii fetelor care il plateste intr-atat de gras pe Costi incat Blaxi Girls sunt tinute in puf si rasfatate pana peste poate.

Nu cred ca este un lucru rau, cred doar ca mesajul transmis de un astfel de comportanet si relatie intre ei este eronat si in defavoarea lui ca si compozitor.

Cam atat despre Costi caci am scris mai mult decat trebuie. Nu am o fixatie pentru el, nu ma deranjeaza si nu imi place. Imi este complet indiferent dar nu am putut sa nu observ cum s-a purtat el aseara cu toata lumea ca si cu “fratiorii” lui pentru a fi in slujba “fortei” si talentului.

P.S. Fotografia este preluata de pe costi.ro si cred ca este cea mai inspirata alegere pentru el. Asa vroiam sa il am pe blog. Cu pantofi albi cu gaurele si cu varful intors, tricou cu imprimeu si sacou alb cu o cusatura fina colorata pe deasupra! “Forta” Costi…

Eurovision 2009 – Partea a II-a

Tot la capitolul dezamagiri se pot inscrie si fetele de la Maruta, RedBlonde cred. Mie mi-a displacut profund piesa la o prima auditie. Am ascultat dupa aceea versurile si aveau logica, culmea.

Ceea ce nu se lega prima oara…natalitatea cu parcarea cu societatea cu frate ce facem si sex acum era o insiruire logica de frustrari sociale. Bravo Moga, mi-a placut. O piesa de masina, care se invata repede si se uita tot repede si zic eu bunuta pentru Eurovision.

E adevarat ca daca avea un mesaj international si nu national parca ar fi avut o alta deschidere, dar a fost k. De ce le plasez pe fete la capitolul dezamagiri? Pentru ca au obtinut un punctaj nesperat de mic in ciuda promovarii intense.

Mie mi-au placut si le asigur de felicitarile unui telespectator.

Si acum… punctul sensibil…Blaxy Girls. Si de ce sensibil? Fetele arata bine. Pentru generatia “high” arata excelent.

Usor euforice, fara sa stie sa lege prea multe cuvinte, dar dandu-si coate si imbranceli intr-un studio de televiziune ca la mama acasa atunci cand vine Mosul… Blaxi Girls mi-au placut, dar… exista un dar.

Atunci cand am auzit piesa m-am gandit la Spice Girls cu Mama. Cand am vazut si videoclipul si mi-am dat seama ca este o copie grosolana aproape si m-am infuriat.

Dincolo de aceste lucruri, fetele suna bine la radio. Live insa sunt crudute. Adica trebuie sa mai prinda carne. Nu au balsamul la ele, pardon de expresie. Ele stiu sa cante, acum trebuie doar sa se cizeleze.

Cred totusi ca omul care le face o defavoare imensa este chiar compozitorul lor, Cosi Ionita, al carui comportament este in defavoarea imaginii create de fete.

Da, bune, cred ca vor fi si mai bune, dar trebuie sa creasca, sa prinda glas si sa fie capabile sa ridice un ascultator si sa il poarte pe brate, asa cum numai un profesionist o face.

Din partea mea succes si sunt convinsa ca o sa mai auzim de ele.

Ma bucur din suflet ca nu am trimis la Moscova preferatul publicului caci atunci le-am fi trimis pe ele si nu cred ca era de bine.