Dopo sau pocnind din degete

Am jucat aseara pentru prima oara in Bucuresti piesa Ţi-am spus vreodată că mă iubeşti?, productie a Teatrului Tony Bulandra din Targoviste A fost o proba de foc la propriu pe care am trecut-o cu bine.

Sa incepem cu inceputul. Hard Rock Cafe este o locatie splendita. Arata excelent, e scena, sunt lumini, e muzica, sunt chelneri draguti, sunt cabine de vis, oameni parolisti, seriosi carora le dau nota 20 pentru profesionalism.

Dar a juca o piesa acolo este un soi de sinucidere placuta cu miros de tocanita scumpa. Pai hai sa vedem… Diana, la jumatate de metru de mine urla si eu nu o auzeam. Am reusit sa ajungem cu piesa la jumatatea salii – jumatatea activa – prin doua microfoane si o durere de gat aferenta.

Oamenii si-au vazut de treaba lor. Au venit sa manace, au mancat, s-au simtint bine au ras, au vorbit, au spart pahare, au venit pentru un moment intim, l-au intrebat pe Puiu cat mai dureaza spectacolul. Cam asa a fost… dar sunt multumita!

Da, e un mare semn de exclamare pentru ca experienta de aseara este un castig. Nu l-as mai repeta desigur, dar am invatat despre mine si despre noi ceva minunat. Avem acest instinct fara de care nu supravietuiesti pe scena, de a adapta conditiile jocului tau si nu invers. Nu locul ne-a dominat ci noi am dominat locul. Si treaba asta s-a intamplat cu dorinta, cu a deschide cuferele resurselor ascunse dar existente in noi pentru a fi bine, pentru a domina, pentru a conduce.

Si am condus si am castigat. Am facut lucruri noi, am improvizat, am descoperit noi sensuri ale spectacolului, am fost o echipa extrem, extrem de sudata. Avem acest instinct in noi, artistic,  de supravietuire si asta m-a facut sa dorm bine dupa spectacol, sa aud si acum forfota de aseara dar sa o primesc cu un zambet si cu fruntea pan’ la cer.

Da, sunt mandra de noi, ca am fost noi, actrite.

Imi pare bine in acest moment ca am jucat in aer liber, in parcuri, printre tigani care s-au gandit sa bata actorii, printre oameni care pur si simplu nu se lasa deranjati de o piesa si o calca in picioare, in locatii cu fum de tigara cat sa te sufoci pe scena, cu oameni ambetati pusi pe scandal, in mai putine cuvinte, am gustat aceasta parte din meserie.

Ma bucur ca am facut treaba asta. Pentru ca la inceput am respins total, dupa care m-am speriat de impactul pe care il are genul asta de abordare artistica, m-au indignat dupa aceea lucrurile si riscurile la care te expui si acum ii multumesc Celui de Sus ca am invatat sa fim actori.

Da, nota 20 pentru mine si Diana aseara.

Si inca ceva. Razvan imi spunea la final ca s-a saturat sa ma vada in spectacole din astea in registrul grav. Ar vrea ceva care sa ma puna intr-adevar in valoare, in care sa fiu feminina, sa fiu fericita, vesela, sa iubesc.

Mi-a spus-o pe un ton firesc, fara sa se gandeasca la cat te zbati si cat dai din coate si cat tragi de tine sa faci zece lucruri deodata si cate sperante ai si cum ti se spulbera intr-o secunda.  Poate ca firescul asta exista si nu il vad eu, asa ca pentru o clipa m-am gandit…uite cat de simplu este.

Pocnesti din degete si deodata ai ceea ce iti doresti. Chiar sa fie atat de simplu si eu sa nu vad ca este aici la mine cheia intregii nebunii pe care mi-o doresc?  Sa pocnesc din degete… atat!?

P.S. Poze mai tarziu, via Mihaela, evident… cea mai minunata!

UPDATE: Iata pozele. Minunate zic eu, semnate Mihaela Armasu